Violența economică în sistemul internațional de protecție a drepturilor omului: cazul opacizării și fragmentării

English version here.

Un articol semnat de Lect.univ.dr. Maria-Beatrice Berna

Observații preliminare

Această lucrare își propune să construiască un cadru de idei apt să reflecte abordarea fenomenului violenței economice în instrumentele juridice internaționale, evidențiind atât impactul recunoașterii și reglementării violenței economice în dreptul internațional al drepturilor omului asupra protecției drepturilor victimei dar și eventualele limitări rezultând din opacitatea reglementării internaționale cu privire la anumite aspecte ale fenomenului. Pe coordonatele acestei lucrări, noțiunea de violență economică este teoretizată în contextul specific al violenței domestice și al violenței împotriva femeilor care se distinge prin climatul patriarhal și relațiile de subordonare, de natură discriminatorie în care sunt plasate femeile. Într-o logică deductivă, (aplicând o viziune de cercetare care pornește de la sistemul Organizației Națiunilor Unite, ajungând la sistemul Consiliului Europei și la observarea interconectării cu sistemul Uniunii Europene prin prisma aderării acestei din urmă organizații la Convenția de la Istanbul) ne propunem să observăm modul în care normele, jurisprudența sau practica de la nivel internațional și regional construiesc identitatea și trăsăturile violenței economice și eventualele strategii de abordare ale acestui fenomen.

Modelul onusian al violenței economice

Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei (CEDAW)[1] reflectă problematica violenței economice în mod indirect, fără a identifica in expresis fenomenul și fără a puncta particularitățile inerente ale acestuia. Prevenirea și combaterea violenței economice pe coordonatele juridice trasate de CEDAW este o operațiune mai degrabă intuitivă, derivată din scopul reglementării enunțat de articolul 1. Acesta clarifică semnificația discriminării față de femei, recunoscând în conținutul său orice diferențiere, excludere sau restricție bazată pe sex care împiedică femeile să își exercite drepturile (inclusiv de natură economică) în mod egal cu bărbații.[2] În sprijinul acestei interpretări sunt identificate și alte dispoziții ale CEDAW care susțin în mod complementar angajamentul Statelor Părți de a lupta împotriva violenței economice: considerentele din partea preambulară care indică faptul că sărăcia creează contexte care obstrucționează accesul femeilor la servicii și resurse esențiale și pledează pentru instituirea unei noi ordini economice internaționale, sensibilă la egalitatea de gen coroborate cu dispozițiile articolului 13 care reglementează, printre altele, inclusiv asigurarea exercițiului egal între femei și bărbați al dreptului la împrumuturi bancare, împrumuturi ipotecare şi alte forme de credit financiar. 

Aparenta lipsă în abordarea juridică a fenomenului violenței împotriva femeilor și a particularizării acestuia la contextul violenței economice este complinită și prin raportare la recomandările interpretative formulate de Comitetul CEDAW, Recomandarea Generală nr. 35[3] clarificând că în sfera de cuprindere a discriminării împotriva femeilor definită în articolul 1 din Convenția CEDAW este inclus fenomenul violenței bazate pe gen care, la rândul său, semnifică violența îndreptată împotriva unei femei pentru simplu fapt că este femeie sau care afectează femeile în mod disproporționat.

Deși Recomandarea Generală nr. 35 nu consacră în mod expres noțiunea de violență economică, formularea utilizată pentru definirea violenței bazate pe gen permite deducerea unei recunoașteri implicite a violenței economice ca formă distinctă a fenomenului: violența bazată pe gen se manifestă sub multiple forme, incluzând atât acțiuni, cât și omisiuni care au ca scop sau pot avea ca rezultat decesul ori producerea unor prejudicii sau suferințe de natură fizică, sexuală, psihologică sau economică.[4] Mai mult, factorii economici sunt luați în considerare de Comitetul CEDAW în evaluarea fenomenului violenței bazate pe gen, recunoscând că: (1) discriminarea femeilor este legată în mod direct de statutul socio-economic sau deținerea de proprietăți[5], (2) violența de gen împotriva femeilor este influențată și exacerbată de factori economici[6], (3) în mod corelativ, statul are obligația de natură imediată privind elaborarea de politici și instrumente de acțiune, obligație ce nu poate fi distorsionată sau eludată de factori economici[7], (4) măsurile de austeritate care urmează crizelor economice și financiare erodează capacitatea statului de a implementa norme și politici naționale responsive la prevenirea și combaterea discriminării și a violenței bazate pe gen[8].

Viziunea teoretică desprinsă din reglementările CEDAW și Recomandările Generale formulate de Comitetul CEDAW în materia violenței bazate pe gen este reflectată inclusiv în elaborarea de puncte de vedere. Acestea din urmă sunt atribuite Comitetului CEDAW în exercitarea atribuțiilor de soluționare a comunicărilor care aduc în prim-plan probleme de egalitate de gen. Cu titlu de exempu, în cauza V.K împotriva Bulgariei, autoarea comunicării a invocat faptul că inițial a fost supusă la acte de violență psihologică, emoțională și economică, ulterior violența escaladând către forme de acte de violență fizică. Privitor la abuzul economic la care a fost supusă, aceasta descrie în conținutul comunicării sale faptul că dependența economică de soțul său era întemeiată pe următoarele aspecte: (1) doar soțul decidea asupra modului în care urma să fie cheltuit venitul familiei iar ei îi erau oferite doar resursele necesare pentru a acoperi nevoile de bază ale familiei; (2) victima nu avea acces la resurse suplimentare și nu avea voie să cheltuiască banii pentru alte scopuri decât cele expres specificate de soț; (3) victima nu avea informații despre modul în care soțul își cheltuia venitul propriu. Examinând susținerile autoarei comunicării Comitetul CEDAW a reiterat conceptualizarea amplă pe care o alocă noțiunii de violență bazată pe gen, subliniind că aceasta reprezintă discriminare în sensul Convenției CEDAW și al Recomandării Generale nr. 19 și nu implică în mod necesar acte care să pună în pericol imediat viața sau sănătatea victimei. O atare violență nu este limitată la acte care produc o suferință fizică ci acoperă inclusiv acte care produc daune mentale sau suferințe sexuale, amenințări, constrângeri sau orice alte forme de privare de libertate. [9] Raționamentul Comitetului CEDAW pune bazele identificării (prin deducții și interpretări) a violenței economice ca formă circumscrisă violenței de gen, care aduce atingere (prin forme specifice de control și coerciție) libertății de gândire și acțiune a victimei.

Din punct de vedere juridic, examinarea violenței economice-ca formă a violenței de gen- presupune o repliere asupra drepturilor economice ale femeilor și observarea gradului în care sunt asigurate condițiile pentru exercitarea respectivelor drepturi în mod egal și nediscriminatoriu la nivelul societății. Aici devine incident modelul de reglementare avansat de articolul 3 și articolul 10 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale[10] care așază în legătură directă egalitatea dintre femei și bărbați în exercitarea drepturilor economice cu aspectele legate de protecția familiei și implicit a victimelor violenței. În Comentariul General nr. 16[11], Comitetul Drepturilor Economice, Sociale și Culturale argumentează importanța asigurării egalității între femei și bărbați în contextul garantării drepturilor economice, sociale și culturale recunoscând acest principiu ca o normă-nucleu, cu vocație transversală, care afectează recunoașterea, beneficiul și exercițiul fiecăruia dintre drepturile de a doua generație. O amplă parte a argumentului dezvoltat de Comitet este concentrată asupra distincției dintre egalitatea formală (rezultată din includerea frustă principiului egalității în legi și politici) și egalitatea substanțială (a cărei finalitate constă în operaționalizarea legilor și politicilor pentru a răspunde în mod punctual și clar nevoilor titularilor de drepturi). Comitetul arată că trecerea de la egalitatea formală la cea substanțială nu se poate întemeia pe norme, politici sau strategii neutre, care nu iau în calcul inegalitățile economice (în special cele experimentate de femei).[12] În mod similar cu abordarea Comitetului CEDAW, Comitetul Drepturilor Economice, Sociale și Culturale nu recunoaște in expresis violența economică ca formă a violenței bazate pe gen însă, în contextul studierii relației dintre articolul 3 și articolul 10 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, acesta admite că victimele violenței de gen care sunt în mod disproporționat femei ar trebui să aibă acces la cazare sigură, remedii juridice și măsuri de reparare a prejudiciului fizic, mental și emoțional.[13]

Repere jurisprudențiale privind violența economică în practica Curții Europene a Drepturilor Omului

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, problematica violenței bazate pe gen-și, implicit recunoașterea violenței economice ca aspect autonom înlăuntrul sferei de cuprindere a fenomenului violenței- a beneficiat de o abordare implicită și analitică. Lipsa unor prevederi exprese cuprinse în Convenția Europeană a Drepturilor Omului[14] dedicate protecției drepturilor femeilor și instituirii de garanții vizibile în vederea prevenirii și combaterii tuturor formelor de violență a lăsat deschisă calea dezvoltării, prin apel la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a unor modele juridice autonome de înțelegere și orientare a acțiunilor corelative fenomenului.

 Ca și în alte materii, Curtea Europeană a construit pe cale jurisprudențială, o abordare suis generis asupra fenomenului violenței împotriva femeilor, având ca puncte de sprijin doctrina instrumentului viu și  relația de intercondiționare dintre consens și marja de apreciere a statelor. Doctrina instrumentului viu alocă valențe evolutive Convenției, permițând ca modul de interpretare și aplicare a acesteia să fie mereu orientat către condițiile sociale prezente la epoca faptelor. Aceasta semnifică faptul că dreptul convențional trebuie să fie plasat într-o permanentă expectativă, pregătit pentru a prelua situații sociale slab prefigurate la momentul elaborării Convenției dar care totodată devin presante în condițiile sociale actuale. Literatura de specialitate arăta că punerea în aplicare a doctrinei instrumentului viu depinde în mod direct de decantarea acelor standarde agreate de statele membre ale Consiliului Europei care creează un fond axiologic comun, având aplicare juridică la nivel național.[15] Mergând mai departe, aplicarea dreptului convențional în acord cu doctrina instrumentului viu presupune luarea în considerare a tensiunilor dintre consensul realizat între state pe o temă specifică și marja de apreciere; acestea pot fi transpuse în următorul sens: cu cât se întrevede o aglutinare a pozițiilor statale într-un anumit domeniu, cu atât marja de apreciere va fi mai friabilă și, pe cale de consecință mai restrânsă. În sens invers, acolo unde consensul va fi slab, marja de apreciere va fi în mod corespunzător mai bine configurată.[16] Revenind la violența împotriva femeilor, în cauza Opuz împotriva Turciei[17] a fost analizat raportul dintre consens și marja de apreciere a statelor, instanța europeană fiind prudentă în a institui în termeni categorici regula clasică (consens consolidat-marjă de apreciere redusă), luând în calcul tendințele statale actuale în domeniul prevenirii și combaterii violenței dar și evoluțiile internaționale care sunt apte să contureze obligațiile statelor în domeniu: În plus, atunci când interpretează prevederile convenţiei şi defineşte domeniul de aplicare al obligaţiilor statului în cazuri specifice, Curtea ţine cont de existenţa eventuală a unui consens între statele europene şi valorile comune susceptibile să apară în practica lor sau în instrumentele internaţionale specializate cum este CEDAW, precum şi de evoluţiile pe care le cunosc normele şi principiile dreptului internaţional sub influenţa altor surse, cum ar fi Convenţia de la Belém do Pará, care enumără clar obligaţiile statelor în materie de eradicare a violenţei bazată pe sex. [18]

În tot cazul, cercetarea abordării jurisprudențiale a fenomenului violenței împotriva femeilor în activitatea Curții Europene a Drepturilor Omului, ne conduce la ideea de bază că, în lipsa unor prevederi exprese în dreptul convențional referitoare la dreptul femeilor de a fi libere de orice forme de violență, protecția a fost asigurată prin identificarea actelor violente ca fiind contrare dreptului la viață (art.2 din Convenție), dreptului de a nu fi supus torturii, tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante (art. 3 din Convenție), dreptului la libertate și siguranță (articolul 5 din Convenție), dreptului la viață privată și de familie (art. 8 din Convenție), dreptului la nediscriminare (articolul 14 din Convenție). Deși adoptă o percepție extinsă în privința actelor care pot constitui manifestări violente, Curtea Europeană nu aducea inițial în mod necesar în prim-plan planul analizei dimensiunea economică. Cu toate acestea, dependența economică a victimei tinde să apară în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ca un element de context ce joacă un rol important în configurarea fondului general de manifestare a violenței. Cu titlu de exemplu, în cauza Opuz împotriva Turciei, instanța europeană a subliniat în evaluarea profilului național în materie, următoarele: Reiese din rapoartele respective că Diyarbakır – unde avea domiciliul reclamanta la vremea respectivă – are cel mai mare număr de victime recensate de violenţă domestică şi că acestea sunt toate femei care au suferit, cel mai adesea, violenţe fizice. Este vorba în majoritatea cazurilor de femei de origine kurdă cu puţină educaţie şi care nu dispun în general de venituri proprii.[19] În cauze mai recente precum TM și CM împotriva Republicii Moldova[20], instanța europeană a recunoscut explicit faptul că violența împotriva femeilor este un fenomen complex și multidimensional, producând repercusiuni nu doar în planul fizic ci și în planul psihologic și economic, statul fiind responsabilizat în sensul dezvoltării de acțiuni corespunzătoare fiecărei forme de manifestare a violenței: Opinia procurorului că nu poate fi pornită o urmărire penală decât dacă victimei i s-au cauzat leziuni de un anumit grad de severitate (…) de asemenea ridică întrebări referitoare la eficiența măsurilor de protecție, ținînd cont de multiplele tipuri de violență domestică, nu numai cele care rezultă în vătămări corporale, dar și în abuz psihologic și economic.[21]

Corelând implicațiile violenței economice cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dezvoltată în materia violenței împotriva femeilor, poate fi construit un amplu comentariu doctrinar. După cum s-a arătat în literatura de specialitate[22] violența economică nu poate fi analizată în mod autonom, fiind intrinsec legată de violența psihologică. Aceasta întrucât violența economică depășește simpla privare de resurse materiale, presupunând forme de control coercitiv exercitate de agresor asupra victimei. În acest sens, violența economică aduce cu sine nu doar limitarea accesului la mijloace de subzistență sau la resursele comune ale cuplului/familiei, ci și o veritabilă afectare a autonomiei individuale, prin restrângerea opțiunilor disponibile victimei, precum și a capacității acesteia de a lua decizii și de a acționa în mod independent. Din această perspectivă, violența economică poate fi înțeleasă ca un mecanism de deconstrucție a identității personale, al cărui element definitoriu îl constituie lezarea autonomiei individuale. Or, această dimensiune a autonomiei personale a făcut obiectul unei analize aprofundate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în special în contextul interpretării articolului 8 din Convenție. Astfel, Curtea a statuat că esența Convenției constă în respectul pentru demnitatea și libertatea umană, iar noțiunea de autonomie personală reprezintă un principiu fundamental care stă la baza interpretării garanțiilor oferite de acest articol, incluzând dreptul fiecărei persoane de a-și defini identitatea individuală[23]. De asemenea, Curtea a recunoscut că autonomia personală constituie un principiu esențial în interpretarea prerogativelor protejate de articolul 8, chiar și în absența consacrării explicite a unui drept la autodeterminare[24]. În consecință, suntem de părere că dezvoltarea particularităților juridice a violenței economice în jurisprudența Curții poate fi realizată și prin raportare la principiul autonomiei personale, în măsura în care efectele acestei forme de violență se concretizează în atingerea adusă sferei vieții private și identității individuale a victimei. Astfel, potrivit argumentului dezvoltat în acest context, violența economică poate fi circumscrisă actelor contrare sferei de protecție a articolului 8 din Convenție, prin prisma impactului său asupra libertății individuale și a capacității persoanei de a-și conduce propria viață.

Convenția de la Istanbul și promisiunea consacrării juridice a violenței economice

Convenția de la Istanbul[25] este instrumentul juridic adoptat la nivel europen pentru a îndeplini două roluri complementare în materie: (1) avansarea unui model coerent la nivelul statelor membre ale Consiliului Europei privind abordarea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice prin prisma nevoilor victimei și cultivarea solidarității la nivelul autorităților și instituțiilor statale pentru a formula un răspuns adecvat față de fenomenul violenței; (2) propagarea acestui model juridico-explicativ-responsiv în spațiul european în contextul semnării și ratificării Convenției de la Istanbul de către Uniunea Europeană.[26]

De regulă, analiza conținutului Convenției de la Istanbul este asociată contribuției prezumate a fi aportată de acest instrument juridic în observarea fenomenului violenței împotriva femeilor pe următoarele direcții: prezentarea unui tablou sinoptic al modului de conceptualizare și manifestare, respectiv trasarea unor linii generale de acțiune în vederea gestionării eficiente a fenomenului pe coordonatele celor 4 P: prevenirea violenței, protecția victimelor, pedepsirea făptuitorilor și politici integrate. O privire specială asupra reglementării factorului economic în conținutul Convenției de la Istanbul ne arată ezitări în identificarea unui model unic de conceptualizare (în articolul 3, litera a din Convenție, definiția violenței împotriva femeilor cuprinde și vătămarea/suferința economică a victimei în timp ce articolul 3, litera b din Convenție arată că în conținutul violenței domestice sunt incluse și actele de violență economică). Variantele alternative alese pentru a denumi violența economică produc efecte corelative la nivelul modului de acțiune impus statelor pentru gestionarea fenomenului: prevenția este suplinită de măsuri de combatere astfel cum se deduce din dispozițiile Capitolului IV- Protecție și sprijin. Astfel, acesta din urmă consacră în articolul 18, punctul 3 în rândul obligațiilor generale repartizate statelor, luarea măsurilor necesare care vizează emanciparea şi independenţa economică a femeilor victime ale violenţei. Or, măsurile instituite de articolul 18 au ca premisă de aplicare perioada post-violență în care identitatea victimei este deja deconstruită inclusiv din perspectivă economică, prin subordonarea față de agresor. Cu toate acestea, reglementarea în cauză nu este sensibilă la un scenariu frecvent întâlnit în practică în care victima este susceptibilă de a fi atrasă de agresor în relația de control economic coercitiv însă se situează în etapa în care identitatea sa socio-profesională și economică nu a fost încă erodată de agresor. Cu alte cuvinte, reglementarea avansată de articolul 18 din Convenția de la Istanbul este dedicată, în principiu, intervenției ulterioare producerii violenței; caracterul insidios al violenței economice suscită dificultăți în reglementarea punctuală și eficientă a mijloacelor și formelor în care abuzul economic se poate manifesta, lăsând într-o stare de aparentă incertitudine aspectele privitoare la prevenție. Deși ultima teză[27] a articolului 12 identificat sub titlul Obligații generale și plasat sub sfera reglementării Capitolului III-Prevenire poate fi interpretat (așa cum de altfel arată Raportul Explicativ al Convenției de la Istanbul[28]) în sensul instituirii de programe de întărire a capacității de acțiune a femeilor în toate domeniile vieții sociale (inclusiv în domeniul economic), lipsa unor prevederi exprese în privința violenței economice, fragilizează prevenția.

Raportul Explicativ al Convenției de la Istanbul clarifică rolul normelor cuprinse în paragraful 3 al articolului 18, pe coordonate care consolidează dimensiunea intervenției post-violență, accentuând latura de combatere a violenței, inclusiv prin emanciparea economică a victimelor: (…) În plus, alineatul (3) impune ca toate măsurile să vizeze consolidarea autonomiei și a independenței economice a femeilor victime ale unor astfel de forme de violență. Aceasta presupune asigurarea faptului că victimele sau beneficiarele serviciilor sunt informate cu privire la drepturile și prestațiile care li se cuvin și că pot lua decizii într-un mediu de sprijin care le tratează cu demnitate, respect și sensibilitate. Totodată, serviciile trebuie să cultive în rândul victimelor un sentiment de control asupra propriei vieți, ceea ce, în numeroase cazuri, implică atingerea securității financiare, în special dobândirea independenței economice față de agresor.[29]

O percepție similară vis-à-vis de abordarea violenței economice (prin acțiuni de contracarare post-factum) este afirmată de Comitetul GREVIO[30] care, în Raportul de referință privind România recomandă autorităților române să dezvolte programe dedicate consolidării autonomiei victimelor violenței prin garantarea independenței lor economice prin acordarea de asistență financiară, educație, formare profesională, sprijin în găsirea unui loc de muncă și identificarea unor soluții locative pe termen lung.[31]

Reglementările Convenției de la Istanbul și interpretările Comitetului GREVIO converg către recunoașterea unei identități derivate în favoarea violenței economice conform căreia, deși în sfera reglementării violența economică este recunoscută ca o formă de manifestare a violenței domestice/violenței împotriva femeilor, particularitățile acesteia nu sunt explorate nici prin normele convenționale și nici prin apel la recomandările/constatările Comitetului GREVIO. Această observație este dublată de faptul că violența economică apare adesea în relație cu efectele produse de manifestarea fenomenului violent, ca o consecință directă a acestuia, fapt care limitează recunoașterea violenței economice ca fenomen autonom.

Este evident că autonomia violenței economice nu este estompată de conjugarea acesteia în practică cu alte forme de violență (dintre care cea mai frecventă este violența psihologică) însă lipsa de individualizare juridică precum și lipsa unui cadru descriptiv al modului și formelor de manifestare a violenței economice creează o falsă reprezentare a realității potrivit căreia violența economică nu este susceptibilă prin ea înseși să producă efecte negative asupra identității și existenței victimei.

Dimensiunea preventivă ar trebui să fie receptivă la recunoașterea impactului violenței economice asupra statutului socio-profesional și relațional al victimei și să fie aptă să dezvolte mijloace specifice de prevenție, care să nu se bazeze pe gândiri stereotipe constând în idei precum: femeile independente financiar nu pot fi victime ale violenței economice sau violența economică încetează odată cu separarea fizică a victimei de agresor. Practica arată că : (1) violența economică se instituie în mod insidios, fiind aproape imperceptibilă pentru victimă în fazele inițiale de abuz; (2) mijloacele specifice de manifestare a violenței economice sunt complexe și dificil de calificat drept violență domestică în contextul în care modus operandi utilizat de agresor este adesea dublat de manipulări specifice violenței psihologice care creează aparența, în relația cu victima, că exprimarea consimțământului său legat de problemele financiare/economice ale cuplului a fost validă; (3) violența economică nu echivalează exclusiv limitării capacității decizionale a victimei în ceea ce privește aspectele pecuniare ci ea se manifestă într-un climat de control coercitiv în care este decristalizată însăși identitatea victimei[32]. O atare explicitare a particularităților violenței economice prin instrumente europene programatice, flexibile, cu vocație de suport a reglementării cadru avansate de Convenția de la Istanbul ar putea fi un punct cheie în dezvoltarea de politici și strategii menite a aborda comprehensiv fenomenul violenței economice. În completare, acestea ar constitui o orientare și o sursă de inspirație pentru serviciile dedicate dezvoltate de statele europene la nivel național care, în contextul dat, sunt susceptibile să reducă violența economică la o consecință directă a violenței domestice, negându-i în mod indirect particularitățile, formele de manifestare și efectele produse în mod autonom asupra victimelor.

Transpunerea promisiunii de reglementare a violenței economice în sistemul Uniunii Europene de protecție a drepturilor omului

Aderarea Uniunii Europene la Convenția de la Istanbul a impulsionat angajamentul asumat de organizație în domeniul asigurării egalității de gen, determinând două direcții de acțiune diferite, dar intercondiționate: (1) din punct de vedere procedural, Uniunea Europeană devine subiect al monitorizării implementării Convenției de la Istanbul în contextul procedurii rapoartelor, ținând cont de limitele ratificării acesteia din urmă; (2) din punct de vedere substanțial, Uniunea dezvoltă norme care se fundamentează pe dispozițiile Convenției de la Istanbul. Cu privire la primul punct, Uniunea Europeană se află actualmente în runda de evaluare de referință (baseline evaluation round), transmițând Raportul corespunzător către Comitetul GREVIO în noiembrie 2025. În acest context, în partea introductivă a raportului, Uniunea Europeană subliniază particularitățile procedurii de raportare și monitorizare care decurg din limitele accederii la Convenția de la Istanbul, Uniunea aderând la Convenție în ceea ce privește aspectele referitoare la  instituțiile și administrația publică ale Uniunii, precum și la domenii ce țin de cooperarea judiciară în materie penală, azil și principiul nereturnării (non-refoulement).[33]

 Referitor la acțiunea circumscrisă dezvoltării de norme de drept substanțiale care să reflecte spiritul reglementărilor Convenției de la Istanbul, la nivelul Uniunii Europene a fost adoptată Directiva 2024/1385 privind combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice[34], explorând și rafinând conexiunea juridică dintre discriminare și violență, inclusiv prin avansarea conceptului de discriminare intersecțională. Acesta din urmă subliniază importanța perceperii caracterului dinamic al discriminării femeilor care, de regulă, implică intersectarea criteriului clasic al sexului cu alte criterii care alcătuiesc identitatea victimei precum rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia, apartenența la o minoritate națională, dizabilitatea, vârsta sau orientarea sexuală ș.a. De asemenea, discriminarea intersecțională este recunoscută de Directivă ca un factor de risc suplimentar în ceea ce privește supunerea la formele de violență reglementate prin normele sale.[35] Uzul intersecționalității demonstrează marca juridică originală a Uniunii Europene în abordarea fenomenelor violenței împotriva femeilor, respectiv violenței domestice, reafirmând în mod implicit abordarea bazată pe drepturile victimei prin aceea că recunoaște complexitatea identității victimelor și înrâurirea pe care aceasta o are asupra fenomenului violenței. Astfel, este esențială constientizarea faptului că fiecare element identitar trebuie să fie înțeles în corelație cu celelalte elemente iar dinamismul interacțiunii dintre acestea în practică poate conduce la efecte mai grave asupra victimei în contextul violenței.

Directiva 2024/1385 cuprinde trimiteri directe la elementul economic atât în conceptualizarea violenței împotriva femeilor cât și în conceptualizarea violenței domestice, urmând modelul de reglementare avansat de Convenția de la Istanbul. Totuși, nici în normele Directivei nu observăm o particularizare a violenței economice, reglementarea limitându-se la câteva trimiteri subsidiare, de natură a marca legătura dintre această formă de violență, controlul exercitat asupra victimei, dependența creată în privința acesteia sau evaluarea nevoilor victimei: (…) violența domestică se poate traduce prin controlul economic exercitat de autorul infracțiunii și este posibil ca victimele să nu aibă acces efectiv la propriile resurse financiare[36]; atunci când se evaluează nevoile victimelor în materie de protecție și de sprijin, (…) ar trebui, de asemenea, luat în considerare gradul de control exercitat de autorul infracțiunii sau de suspect asupra victimei, fie din punct de vedere psihologic, fie din punct de vedere economic[37].

Totodată, în mod similar cu reglementarea Convenției de la Istanbul, Directiva (UE) 2024/1385 abordează violența economică din perspectiva dezechilibrării economice a victimei ca urmare a violenței la care a fost supusă și nu ca o formă de violență autonomă ca manifestare și susceptibilă de a produce consecințe directe prin ea înseși (în mod autonom și individual sau în conexiune cu alte forme de violență). Cu alte cuvinte, dependența economică a victimei este tratată ca un efect al supunerii la violență și nu ca o formă individuală și autonomă a violenței domestice sau a violenței împotriva femeilor. Acest punct de vedere este evidențiat prin reglementarea cuprinsă în Capitolul 4-Sprijinirea Victimelor, Articolul 25 Sprijin din partea serviciilor specializate de sprijinire a victimelor, alineatul 1, litera ”a” care stabilește că: serviciile specializate de sprijinire asigură informații (…) cu privire la chestiuni relevante de ordin practic rezultate în urma infracțiunii, inclusiv în ceea ce privește accesul la o locuință, la educație, la îngrijirea copiilor, la formare, la sprijin financiar, precum și la asistență pentru păstrarea locului de muncă sau pentru găsirea unui loc de muncă.

           Aceeași idee este evocată în mod implicit și în preambulul Directivei, subliniind importanța furnizării sprijinului financiar victimelor violenței : (…) Adăposturile și alte spații de cazare provizorie pentru victimele criminalității joacă un rol esențial în protejarea victimelor împotriva violenței. Pe lângă asigurarea unui loc sigur de ședere, adăposturile ar trebui să ofere sprijinul necesar în ceea ce privește problemele interconectate legate de sănătate, inclusiv sănătatea psihică, și situația financiară a victimelor și de bunăstarea copiilor acestora, pregătind în ultimă instanță victimele pentru o viață autonomă. [38]

 Reflecții critice

La nivel internațional, violența economică are o identitate juridică fragmentată,  pe de o parte dat fiind faptul că în sistemul Organizației Națiunilor Unite, Convenția CEDAW nu recunoaște in expresis violența economică ca un concept autonom ci mai degrabă subsumează acest concept discriminării femeilor. Pe de altă parte, în sistemul Consiliului Europei (Convenția de la Istanbul) sau în sistemul Uniunii Europene (Directiva UE 2024/1385) violența economică este o formă a violenței domestice și a violenței împotriva femeilor, fiind observabilă mai degrabă în contextul comiterii altor forme de violență mai vizibile precum violența fizică sau sexuală. Fragmentarea modului de identificare și recunoaștere a violenței economice conduce la invizibilitatea fenomenului sau la prezentarea acestuia în rapoartele experților internaționali și europeni drept o consecință directă a violenței domestice, respectiv a violenței împotriva femeilor, negându-i caracterul autonom precum și particularitățile care decurg din această autonomie. Recunoașterea manifestării autonome a violenței economice ar conduce în practică la perceperea unor particularități apte să permită recunoașterea în fază incipientă a fenomenului și replierea imediată spre protecția victimei precum: (1) posibilitatea de manifestare independentă, individual sau împreună cu alte forme de violență; (2) manifestarea complexă (inclusiv prin acte de control coercitiv, subminarea personalității, deconstrucția identității victimei, lezarea profilului profesional și social al acesteia); (3) subzistența temporală extinsă (violența economică nu apare în mod necesar în contextul violenței fizice extreme ci este mai degrabă un precursor silențios al acesteia; separarea fizică sau juridică a victimei de agresor nu echivalează în mod necesar cu încetarea violenței economice); (4) afectarea deopotrivă a victimelor aflate în stare de precaritate economică la momentul intrării în relația de cuplu cât și a victimelor stabile din punct de vedere financiar sau având un statut socio-profesional consacrat; (5) lezarea/limitarea puterii decizionale a victimei în legătură cu resursele proprii, resursele familiei sau cu oportunitățile profesionale sau educaționale.

           Fragmentarea identității juridice a violenței economice la nivel internațional este susceptibilă de a produce un ecou limitativ la nivel național care poate fi tradus în subminarea relevanței fenomenului și trecerea în subsidiar a posibilității de dezvoltare a strategiilor de intervenție și sprijinire efective a victimelor violenței. Reflectarea expresă și completă a violenței economice în standardele juridice internaționale și regionale este esențială pentru oferirea unui model minimal pe care statele trebuie să construiască. Fragmentarea reglementării internaționale, opacitatea și limitele juridice ale abordării violenței economice, lipsa unor instrumente juridice internaționale de tip soft law care să dezvolte cadrul conceptual al violenței economice, complinind astfel lipsurile din instrumentele juridice internaționale de profil, toate aceste aspecte converg către o realitate îngrijorătoare: în materia violenței economice, cadrul juridic internațional este defectiv de o abordare bazată pe drepturile victimelor, promovând mai degrabă un formalism excesiv (prin stricta consacrare a violenței economice ca formă a violenței domestice sau a violenței împotriva femeilor) în detrimentul dezvoltării unor formule suple (de tipul instrumentelor soft law), apte să sprijine în mod real victimele.

Bibliografie

1. Baseline Report by the European Union on measures giving effect to the provisions of the Council of Europe Convention on Preventing and Combating Violence against Women and Domestic Violence (the ‘Istanbul Convention’ or the ’Convention’)
2. Carmen Nemeș, Când banii devin instrument de captivitate, articol accesibil la adresa: https://asociatia-anais.ro/cand-banii-devin-instrument-de-captivitate/.
3. Committee On Economic, Social And Cultural Rights, Thirty-Fourth Session Geneva, 25 April-13 May 2005, Agenda Item 5, Substantive Issues Arising In The Implementation Of The International Covenant On Economic, Social And Cultural Rights, General comment No. 16 (2005), The equal right of men and women to the enjoyment of all economic, social and cultural rights (art. 3 of the International Covenant on Economic, Social and Cultural Rights)
4. Committee on the Elimination of Discrimination against Women, General recommendation No. 35 on gender-based violence against women, updating general recommendation No. 19
5. Comunicarea individuală nr.20/2008, V.K. împotriva Bulgariei, introdusă la 15 ocombrie 2008, adresată Comitetului CEDAW
6. Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei (CEDAW)
7. Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice (Convenția de la Istanbul)
8. Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (CEDO)
9. Directiva (UE) 2024/1385 a Parlamentului European și a Consiliului din 14 mai 2024, privind combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, Document 32024L1385.
10. Explanatory Report to the Council of Europe Convention on preventing and combating violence against women and domestic violence          
11. GREVIO Baseline Evaluation Report on Romania
12. Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Opuz împotriva Turciei, cererea nr. 33401/02, 9 iunie 2009, definitivă la data de 9 septembrie 2009
13. Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza TM și CM împotriva Republicii Moldova, cererea nr. 26608/11, 28 ianuarie 2014, definitivă la data de 28 aprilie 2014
14. Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Christine Goodwin împotriva Regatului Unit, cererea nr. 28957/95, 11 iulie 2002.
15. Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Pretty împotriva Regatului Unit, cererea nr. 2346/02, 29 aprilie 2002, definitivă la 29 iulie 2002.
16. Janneke Gerards, Margin of Appreciation and Incrementalism in the Case Law of the European Court of Human Rights, Human Rights Law Review, Volume 18, Issue 3, September 2018, pages 495–515, https://doi.org/10.1093/hrlr/ngy017
17. Letsas George, The ECHR as a Living Instrument: Its Meaning and its Legitimacy (March 14, 2012). Available at SSRN: https://ssrn.com/abstract=2021836 or http://dx.doi.org/10.2139/ssrn.2021836
18. Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale

[1] Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 34/180 din 18 decembrie 1979. Intrată în vigoare la 3 septembrie 1981, conform dispoziţiilor art. 27(1.). România a ratificat Convenţia la 26 noiembrie 1981 prin Decretul nr. 342, publicat în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 94 din 28 noiembrie 1981. Brevitatis causa, pe parcursul lucrării vom utilize acronimul CEDAW pentru a desemna denumirea completă a Convenției.

[2] Pe larg, articolul 1 din Convenție statuează următoarele: În termenii prezentei Convenţii, expresia discriminare faţă de femei vizează orice diferenţiere, excludere sau restricţie bazată pe sex, care are drept efect sau scop să compromită ori să anihileze recunoaşterea, beneficiul şi exercitarea de către femei, indiferent de starea lor matrimonială, pe baza egalităţii dintre bărbat şi femeie, a drepturilor omului şi libertăţilor, fundamentale, în domeniile politic, economic, social, cultural şi civil sau în orice alt domeniu.

[3] Committee on the Elimination of Discrimination against Women, General recommendation No. 35 on gender-based violence against women, updating general recommendation No. 19.

[4] A se vedea, pe larg, paragraful 14 din  Recomandarea Generală nr. 35 a Comitetului CEDAW.

[5] A se vedea, pe larg, paragraful 12 din Recomandarea Generală nr. 35 a Comitetului CEDAW.

[6] A se vedea, pe larg, paragraful 14 din  Recomandarea Generală nr. 35 a Comitetului CEDAW.

[7] A se vedea, pe larg, paragraful 21 din Recomandarea Generală nr. 35 a Comitetului CEDAW.

[8] A se vedea, pe larg, paragraful 7 din Recomandarea Generală nr. 35 a Comitetului CEDAW.

[9] A se vedea, pe larg, paragrafele 2.2 și 9.8. din comunicarea individuală nr.20/2008, V.K. împotriva Bulgariei, introdusă la 15 ocombrie 2008.

[10] Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966 prin Rezoluţia 2200 A (XXI). Intrat în vigoare la 3 ianuarie 1976, cf. dispoziţiilor art. 27.

România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212, publicat în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974.

[11] Committee On Economic, Social And Cultural Rights, Thirty-Fourth Session Geneva, 25 April-13 May 2005, Agenda Item 5, Substantive Issues Arising In The Implementation Of The International Covenant On Economic, Social And Cultural Rights, General comment No. 16 (2005), The equal right of men and women to the enjoyment of all economic, social and cultural rights (art. 3 of the International Covenant on Economic, Social and Cultural Rights).

[12] A se vedea, pe larg, paragraful 6 și următoarele din Comentariul General nr. 16 al Comitetului Drepturilor Economice, Sociale și Culturale.

[13] A se vedea pe larg, paragraful 27 din Comentariul General nr. 16 al Comitetului Drepturilor Economice, Sociale și Culturale.

[14] Adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950, intrată în vigoare la 3 septembrie 1953. România a semnat Convenţia la 7 octombrie 1993, dată la care au fost depuse şi instrumentele de aderare la statutul Consiliului Europei. Convenţia a fost ratificată prin Legea nr. 30/1994 şi a intrat în vigoare la 20 iunie 1994.

[15] A se vedea, pe larg, Letsas, George, The ECHR as a Living Instrument: Its Meaning and its Legitimacy (March 14, 2012). Available at SSRN: https://ssrn.com/abstract=2021836 or http://dx.doi.org/10.2139/ssrn.2021836.

[16] Janneke Gerards, Margin of Appreciation and Incrementalism in the Case Law of the European Court of Human Rights, Human Rights Law Review, Volume 18, Issue 3, September 2018, pages 495–515, https://doi.org/10.1093/hrlr/ngy017.

[17] Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Opuz împotriva Turciei, cererea nr. 33401/02, 9 iunie 2009, definitivă la data de 9 septembrie 2009.

[18] A se vedea, în context, paragraful 164 din hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Opuz împotriva Turciei.

[19] A se vedea, pe larg și în context, paragrafele 194 și 98 din hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Opuz împotriva Turciei.

[20] Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza TM și CM împotriva Republicii Moldova, cererea nr. 26608/11, 28 ianuarie 2014, definitivă la data de 28 aprilie 2014

[21] Conform paragrafului 47 din hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza TM și CM împotriva Republicii Moldova.

[22] Pe larg, Carmen Nemeș, Când banii devin instrument de captivitate, articol accesibil la adresa: https://asociatia-anais.ro/cand-banii-devin-instrument-de-captivitate/.

[23] Paragraful 90 din hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Christine Goodwin împotriva Regatului Unit, cererea nr. 28957/95, 11 iulie 2002.

[24] Paragraful 61 din hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Pretty împotriva Regatului Unit, cererea nr. 2346/02, 29 aprilie 2002, definitivă la 29 iulie 2002.

[25] Având ca denumire oficială Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, intrată în vigoare la 1 august 2014. România a ratificat Convenția de la Istanbul la 1 septembrie 2016.

[26] La 13 iunie 2017 Uniunea Europeană a semnat Convenția de la Istanbul. Uniunea a ratificat acest instrument juridic la 28 iunie 2023. La data de 1 octombrie 2023, Convenția de la Istanbul a intrat în vigoare pentru Uniunea Europeană.

[27] Părţile vor lua măsurile necesare pentru a promova programele şi activităţile pentru emanciparea femeilor.

[28] Explanatory Report to the Council of Europe Convention on preventing and combating violence against women and domestic violence, paragraph 90:  Rounding off the list of general preventive measures, paragraph 6 calls for the promotion of specific programmes and activities for the empowerment of women. This means empowerment in all aspects of life, including political and economic empowerment. This obligation is a reflection of the greater aim of achieving gender equality by increasing women’s agency and reducing their vulnerability to violence.

[29] Explanatory Report to the Council of Europe Convention on preventing and combating violence against women and domestic violence, paragraph 118.

[30] Group of experts on action against violence against women and domestic violence (GREVIO).

[31] GREVIO Baseline Evaluation Report Romania, paragraph 180, page 39.

[32] A se vedea pentru detalii suplimentare, Carmen Nemeș, Când banii devin instrument de captivitate, articol accesibil la adresa: https://asociatia-anais.ro/cand-banii-devin-instrument-de-captivitate/.

[33] Baseline Report by the European Union on measures giving effect to the provisions of the Council of Europe Convention on Preventing and Combating Violence against Women and Domestic Violence (the ‘Istanbul Convention’ or the ’Convention’), page 3.

[34] Directiva (UE) 2024/1385 a Parlamentului European și a Consiliului din 14 mai 2024, privind combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, Document 32024L1385. Textul integral al acestui instrument juridic poate fi accesat aici: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=OJ:L_202401385.

[35] A se vedea, pe larg, considerentul 6 din preambulul Directivei (UE) 2024/1385.

[36] Considerentul 32 din preambulul Directivei (UE) 2024/1385.

[37] Considerentul 39 din preambulul Directivei (UE) 2024/1385.

[38] Considerentul 67 din preambulul Directivei (UE) 2024/1385.