Pseudo-conceptul „alienării parentale” – expresie a unui recul normativ în protecția femeilor și copiilor victime ale violenței domestice. Reafirmarea poziției Asociației ANAIS în materie

Violența împotriva femeilor nu constituie un fenomen limitat la sfera relației de cuplu și nici o simplă manifestare a unor disfuncționalități relaționale private. Aceasta reprezintă o formă structurală de dominație și control, care plasează femeia într-o poziție de subordonare, îi fragilizează identitatea personală și îi afectează exercițiul efectiv al drepturilor și libertăților fundamentale. Dincolo de dimensiunea sa individuală, violența exercitată asupra femeilor produce efecte profunde asupra întregii structuri familiale, alterând relațiile afective și climatul de securitate indispensabil dezvoltării copilului.

În acord cu standardele internaționale în materie, copilul expus violenței domestice nu poate fi redus la statutul de simplu martor al conflictului familial, ci trebuie recunoscut ca victimă directă a violenței[1]. Expunerea repetată la conduite violente generează consecințe severe asupra dezvoltării psiho-emoționale a copilului, afectându-i sentimentul de siguranță, stabilitatea afectivă și capacitatea de a dezvolta relații sănătoase și securizante.

În acest context, evaluarea situațiilor de violență domestică prin prisma pseudo-conceptului de „alienare parentală” amplifică vulnerabilitatea copiilor și contribuie la instituționalizarea unor forme de revictimizare. Copiii sunt adesea plasați într-o dublă poziție vulnerabilă: pe de o parte, în calitate de victime ale violenței domestice, ca urmare a expunerii lor la episoade de abuz și control coercitiv exercitate de către părintele agresor, iar pe de altă parte, prin riscul de a deveni ei înșiși obiectul direct ale unor forme de abuz fizic, psihologic sau sexual din partea părintelui agresor. Utilizarea conceptului de „alienare parentală” tinde să deplaseze atenția de la conduita violentă a agresorului către comportamentul părintelui protector, convertind denunțarea abuzului copilului într-un pretins act de manipulare parentală și in extenso prevenind sistemul judiciar să opereze într-o logică a protecției mamei și copiilor victime ale violenței prin identificarea precoce și prevenirea riscului.

Mai mult decât atât, fenomenul violenței împotriva femeilor se caracterizează printr-o capacitate de perpetuare și reconfigurare dincolo de încetarea conviețuirii dintre victimă și agresor. Separarea fizică sau juridică nu echivalează, în mod necesar, cu încetarea mecanismelor de dominație și control exercitate de autorul violenței. Dimpotrivă, acestea cunosc frecvent o recrudescență în contextul litigiilor privind exercitarea autorității părintești, stabilirea locuinței copilului sau exercitarea legăturilor personale. În asemenea circumstanțe, statutul juridic al copilului devine adesea instrumentul prin care dinamica abuzivă este perpetuată și legitimată inclusiv prin apel la conceptul pseudo-științific al alienării parentale recent introdus în legislația națională în contextul modificării Legii nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului prin adoptarea Legii nr. 123/2024[2].

Din această perspectivă, consacrarea și menținerea în legislația națională și în discursul juridic întemeiat pe cadrul normativ intern în materie a unui concept lipsit de validare științifică, precum „alienarea parentală”, riscă să producă un regres în standardele contemporane de protecție a victimelor violenței domestice, reactivând paradigme profund retrograde, incompatibile cu exigențele drepturilor omului și cu obligația pozitivă a statului de a asigura protecția efectivă a femeilor și copiilor împotriva tuturor formelor de violență.

*** Considerațiile de mai sus nu reprezintă un element de noutate în practica și poziționarea instituțională a Asociației ANAIS, ci exprimă continuitatea unei perspective juridice și de politici publice formulate constant de organizație în materia protecției victimelor violenței domestice. În mod particular, acestea constituie o reafirmare a criticilor formulate de Asociația ANAIS în contextul dezbaterilor generate de Proiectul de lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului (PL-x nr. 698/2022), prin care a fost introdus conceptul de „înstrăinare părintească”. În acest sens, poate fi consultat punctul de vedere integral transmis de Asociația ANAIS Administrației Prezidențiale cu privire la implicațiile juridice și sociale ale consacrării legislative a acestui concept.

Experiența practică acumulată de Asociația ANAIS în activitatea de suport, asistență și reprezentare a femeilor victime ale violenței domestice relevă faptul că efectele negative asociate utilizării conceptului de „alienare parentală” nu aparțin exclusiv sferei dezbaterii teoretice, ci se manifestă concret și persistent în viața femeilor și copiilor care fac parte din comunitatea ANAIS. Vocile femeilor supuse violenței continuă să semnaleze dificultăți majore în accesarea unei protecții judiciare efective, precum și riscul constant ca experiențele de abuz relatate de acestea sau de copiii lor să fie reinterpretate prin prisma presupusei „înstrăinări părintești”, în contextul aplicării Legii nr. 123/2024 și al dispozițiilor Legii nr. 272/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În aceste condiții, Asociația ANAIS consideră că are nu doar legitimitatea, ci și responsabilitatea de a readuce în atenția publicului larg argumentele juridice și standardele dezvoltate la nivelul comunității internaționale și validate de mecanismele specializate în domeniul drepturilor omului. Aceste standarde converg, în mod constant, către necesitatea eliminării conceptului de „alienare parentală”, precum și a practicilor judiciare construite în jurul acestuia, din toate contextele care implică violență domestică și violență împotriva femeilor și copiilor. O asemenea abordare se impune nu doar pentru asigurarea conformității cu obligațiile internaționale asumate de stat în materia drepturilor omului, ci și pentru garantarea unei protecții reale și efective a victimelor împotriva mecanismelor de revictimizare instituțională.

Argumentele prezentate în rândurile următoare sunt extrase din analiza dezvoltată în cadrul Raportului Raportorului Special al Organizației Națiunilor Unite privind violența împotriva femeilor și fetelor, cauzele și consecințele sale[3] și vizează relația dintre litigiile privind custodia copiilor, violența împotriva femeilor și violența împotriva copiilor, în contextul climatului abuziv și al mecanismelor de revictimizare instituțională generate prin operaționalizarea pseudo-conceptului de „alienare parentală”:

• Conceptul de „alienare parentală” nu beneficiază de o definiție clinică sau științifică general acceptată, ceea ce afectează legitimitatea utilizării sale în cadrul procedurilor judiciare care produc consecințe majore asupra drepturilor femeilor și copiilor. Raportul relevă că noțiunea funcționează mai degrabă ca un construct teoretic controversat decât ca un concept validat științific. (par. 9)
• Originea conceptului de „alienare parentală” este asociată teoriei dezvoltate de Richard Gardner, potrivit căreia dezvăluirile copiilor privind abuzurile sexuale în contextul litigiilor de custodie ar fi, în mod frecvent, rezultatul manipulării exercitate de mamă. Raportul subliniază că această teorie a legitimat abordări radicale, inclusiv separarea forțată a copilului de părintele protector, în scopul așa-numitei „deprogramări”. (par. 10)
• Raportul evidențiază faptul că teoria alienării parentale a fost criticată pentru absența unei baze empirice solide, pentru afirmațiile sale problematice privind abuzul sexual asupra copiilor și pentru tendința de a transforma acuzațiile de abuz în presupuse instrumente de manipulare parentală. În acest mod, utilizarea conceptului poate descuraja instanțele și experții să investigheze efectiv existența violenței sau a abuzului. (par. 11)
• Raportul amintește că pseudo-conceptul alienării parentale a fost respins de organizații medicale, psihiatrice și psihologice și eliminat în anul 2020 din Clasificarea Internațională a Bolilor a Organizației Mondiale a Sănătății. Cu toate acestea, conceptul continuă să fie utilizat pe scară largă în sistemele de dreptul familiei pentru a nega acuzațiile de violență domestică și abuz sexual. (par. 11)
• Raportul identifică utilizarea alienării parentale ca o extensie a violenței domestice, în special în contextul în care agresorii instrumentalizează procedurile judiciare pentru a continua exercitarea controlului și a abuzului asupra victimelor după separare. În acest cadru, invocarea alienării parentale devine un mecanism de traumatizare secundară și de perpetuare a controlului coercitiv. (par. 13)
• O analiză empirică efectuată în Canada, citată în raport, a relevat că 41,5% dintre cazurile de alienare parentală implicau acuzații de violență domestică sau abuz asupra copiilor, iar în 76,8% dintre aceste cauze cererile privind alienarea parentală erau formulate chiar de presupusul agresor. Datele sugerează că noțiunea este frecvent utilizată ca instrument defensiv pentru neutralizarea acuzațiilor de violență. (par. 13)
• Raportul relevă existența unei dimensiuni profund genizate a utilizării alienării parentale, conceptul fiind invocat în mod disproporționat împotriva mamelor. Studiile citate indică faptul că femeile sunt semnificativ mai frecvent acuzate de alienare parentală decât bărbații, ceea ce reflectă persistența stereotipurilor de gen în cadrul sistemelor judiciare. (par. 14)
• În practica judiciară analizată de raport, mamele care formulează acuzații de violență domestică sau încearcă să limiteze contactul copilului cu părintele violent sunt frecvent descrise ca „răzbunătoare”, „obstructive” sau „delirante”, ceea ce contribuie la delegitimarea experiențelor lor de victimizare și la consolidarea mecanismelor de culpabilizare a victimei. (par. 15)
• Raportul subliniază că mamele protectoare sunt plasate într-o poziție juridică paradoxală: insistența lor de a prezenta dovezi privind violența domestică sau abuzul asupra copilului poate fi reinterpretată drept o încercare de „alienare” a copilului față de celălalt părinte, ceea ce poate conduce inclusiv la pierderea custodiei sau a contactului cu copilul. (par. 16)
• Utilizarea conceptului de alienare parentală produce efecte de tip „profeție care se autoîmplinește”, în sensul că, odată etichetat drept „alienator”, părintele protector devine susceptibil unei interpretări părtinitoare a comportamentului său, iar acuzațiile de violență domestică sunt marginalizate și reduse la simple conflicte familiale minore. (par. 17)
• Raportul evidențiază că efectele deciziilor judiciare influențate de teoria alienării parentale pot fi de o gravitate extremă, incluzând plasarea copiilor în contact nesupravegheat cu părinți violenți, revictimizarea femeilor, anularea ordinelor de protecție și chiar producerea unor decese ale femeilor și copiilor în contextul violenței domestice. (par. 18)
• Datele empirice din Statele Unite indică faptul că, atunci când un tată invocă alienarea parentală împotriva mamei, aceasta are șanse semnificativ mai mari de a pierde custodia copilului decât în situația inversă. Raportul estimează că aceste practici conduc anual la plasarea a zeci de mii de copii în medii familiale periculoase. (par. 19)
• Raportul arată că invocarea alienării parentale contribuie la invizibilizarea violenței domestice în procedurile privind custodia și drepturile de vizitare, instanțele ignorând frecvent istoricul violenței exercitate asupra femeilor și copiilor. (par. 20 lit. a)
• Potrivit raportului, chiar și în situațiile în care există antecedente documentate de violență domestică, instanțele continuă să invoce alienarea parentală sau să culpabilizeze mamele pentru presupusa izolare a copilului față de tată, inclusiv atunci când siguranța femeii sau a copilului este pusă în pericol. (par. 20 lit. c)
• Raportul subliniază că ignorarea violenței domestice în cauzele privind custodia produce o denaturare structurală a realității judiciare, prezentând violența împotriva femeilor și copiilor ca pe o excepție și nu ca pe un fenomen sistemic asociat litigiilor de custodie în care este invocată alienarea parentală. (par. 21)
• Raportul arată că deciziile de custodie întemeiate pe teoria alienării parentale pot conduce la separarea copilului de părintele protector și la obligarea acestuia să locuiască împreună cu părintele presupus agresor, ceea ce afectează grav stabilitatea emoțională și siguranța copilului și produce traumă suplimentară atât copilului, cât și mamei. (par. 23)
• Legătura dintre alienarea parentală și abuzul sexual asupra copiilor este prezentată de raport ca fiind inerentă originilor conceptului însuși. Prin reinterpretarea dezvăluirilor privind abuzul sexual ca produse ale manipulării materne, atenția sistemului judiciar este deplasată de la verificarea conduitei agresorului către patologizarea mamei și a copilului. (par. 40)
• Raportul documentează existența unor situații în care mamele care au raportat abuzuri sexuale asupra copiilor, chiar susținute prin evaluări psihologice, au pierdut custodia copilului după ce agresorul a invocat alienarea parentală. (par. 41)
• Mecanismele internaționale de protecție a drepturilor omului, inclusiv CEDAW și GREVIO, au solicitat statelor să elimine utilizarea alienării parentale în cauzele judiciare și să asigure formarea obligatorie a profesioniștilor în materia violenței domestice și a impactului acesteia asupra copiilor. (par. 33)
• Raportul relevă că mecanismele internaționale în materia drepturilor omului consideră utilizarea alienării parentale în cauzele de violență domestică susceptibilă să genereze vulnerabilizare instituțională și chiar forme de violență instituțională împotriva femeilor și copiilor. (par. 35).

În aceeași direcție se înscriu și constatările formulate de Grupul de Experți pentru Acțiunea împotriva Violenței asupra Femeilor și Violenței Domestice (GREVIO) în Raportul de Referință privind România[4], care evidențiază riscurile sistemice generate de utilizarea conceptului de „alienare parentală” în cauzele de violență domestică și litigii privind custodia copiilor. GREVIO observă, cu preocupare deosebită, persistența unor practici judiciare și profesionale întemeiate pe prezumția că minorii care exprimă teamă, reticență sau refuz față de contactul cu tatăl lor, ca urmare a comportamentelor violente manifestate împotriva lor sau a mamei, ar fi fost manipulați de către mamă. În acest context, organismul european critică în mod explicit recunoașterea, în România, a așa-numitului „sindrom al alienării parentale” ca formă de abuz psihologic sever asupra copilului prin Hotărârea Colegiului Psihologilor nr. 2/2016, subliniind că această abordare contravine pozițiilor exprimate atât de Asociația Europeană de Psihoterapie, cât și de Organizația Mondială a Sănătății, care a exclus noțiunea de „alienare parentală” din Clasificarea Internațională a Bolilor.

În mod convergent cu analiza Raportului Raportorului Special ONU privind violența împotriva femeilor și fetelor, GREVIO subliniază că argumentele defensive întemeiate pe „alienarea parentală” sau pe concepte similare permit minimizarea sau ignorarea violenței partenerului intim și a riscurilor reale la adresa siguranței femeilor și copiilor, generând consecințe extrem de grave, inclusiv pierderea vieții victimelor. Din această perspectivă, GREVIO reafirmă obligația statelor, derivată din art. 31 alin. (2) din Convenția de la Istanbul, de a integra evaluări efective ale riscului în toate procedurile privind custodia și drepturile de vizitare, având în vedere că executarea obligației de contact dintre copil și părintele agresor poate constitui, în numeroase situații, un factor de amplificare a violenței și de expunere continuă a victimelor la pericol.

Totodată, GREVIO accentuează faptul că, deși menținerea relațiilor copilului cu ambii părinți reprezintă un principiu fundamental consacrat de dreptul internațional al drepturilor copilului, expunerea copilului la violență domestică — fie în calitate de victimă directă, fie în calitate de martor al violenței — impune derogări de la aplicarea automată a principiului contactului cu ambii părinți, atunci când acest lucru este necesar pentru protejarea interesului superior al copilului.

În considerarea standardelor dezvoltate în Raportul Raportorului Special al ONU privind violența împotriva femeilor și fetelor, cauzele și consecințele sale, precum și a constatărilor formulate de GREVIO în Raportul de Referință privind România, apreciem necesară adoptarea unui set coerent de măsuri legislative, instituționale și judiciare care să asigure conformitatea practicilor naționale cu obligațiile internaționale asumate de statul român în materia protecției drepturilor femeilor și copiilor victime ale violenței domestice, inclusiv prin consolidarea mecanismelor de protecție reglementate de Legea nr. 217/2003, astfel încât acestea să răspundă în mod adecvat riscurilor generate de utilizarea conceptului de „alienare parentală” în cauzele de violență domestică.

În acest context, Asociația ANAIS formulează următoarele recomandări, având ca obiectiv asigurarea unei protecții efective a femeilor și copiilor victime ale violenței domestice și prevenirea mecanismelor de revictimizare instituțională generate prin utilizarea pseudo-conceptului de „alienare parentală”:

Limitarea utilizării conceptului de „alienare parentală” în cauzele reglementate de Legea nr. 217/2003. În susținerea acestei recomandări,este necesară introducerea unei dispoziții exprese potrivit căreia: (1) în cauzele privind violența domestică nu pot fi utilizate concepte fără validare științifică pentru a diminua credibilitatea acuzațiilor de violență; (2) invocarea „alienării parentale” nu poate prevala asupra obligației de investigare efectivă a violenței domestice și a abuzului asupra copilului.

Integrarea conceptului de instrumentalizare a copilului în scopul continuării violenței în perioada post-separare și recunoașterea acestei situații ca o formă autonomă a violenței domestice

Legea nr. 217/2003 ar trebui completată prin invocarea conceptului de „alienare parentală” pentru neutralizarea acuzațiilor de violență în categoria formelor de violență psihologică și de control coercitiv

Legea nr. 217/2003 ar trebui să reafirme explicit că: (1) siguranța victimei și a copilului prevalează asupra principiului contactului parental; (2) drepturile parentale nu pot fi exercitate într-un mod care perpetuează expunerea părintelui victimă și a copilului la violență sau control coercitiv.

Introducerea obligației de corelare între procedurile de violență domestică și cele de dreptul familiei. Legea nr. 217/2003 ar trebui să prevadă expres obligația instanțelor și autorităților competente de a analiza în mod integrat: existența ordinelor de protecție; istoricul violenței domestice; măsurile penale sau civile dispuse anterior; evaluările de risc privind victima și copilul, în toate cauzele referitoare la: exercitarea autorității părintești; stabilirea locuinței minorului; legăturile personale cu copilul. Astfel s-ar evita fragmentarea instituțională care conduce frecvent la ignorarea violenței domestice în litigiile de familie.

Concluzii: vocile supraviețuitoarelor confirmă necesitatea unei abordări centrate pe violență, nu pe pseudo-conceptul „alienării parentale”

Analiza critică a conceptului de „alienare parentală”, precum și recomandările formulate de Asociația ANAIS, nu se întemeiază doar pe literatura de specialitate, pe standardele internaționale în materia drepturilor omului și pe pozițiile exprimate de organizații și organisme internaționale relevante, ci și pe o importantă dimensiune empirică. Aceasta rezultă din experiențele împărtășite de femeile participante la Grupurile de suport organizate de Asociația ANAIS, spații sigure în care supraviețuitoarele violenței domestice au putut vorbi deschis despre dificultățile întâmpinate în relația cu fostul partener și despre impactul pe care violența post-separare îl are asupra copiilor.

Mărturiile acestora, diseminate cu acordul supreviețuitoarelor, evidențiază un tipar recurent de comportamente de control și manipulare exercitate prin intermediul copiilor:

A se vedea mărtuiriile complete aici.

Deosebit de relevante sunt relatările care descriu situații în care copiii au fost puși să aleagă între părinți, au fost expuși unor versiuni deformate ale realității ori au fost implicați în conflicte și responsabilități care depășesc capacitatea lor de înțelegere și dezvoltare emoțională. Aceste experiențe nu indică existența unui fenomen distinct, denumit „alienare parentală”, ci relevă modalități prin care violența, controlul coercitiv și abuzul psihologic pot continua după separare, afectând atât copiii, cât și părintele victimă.

În acest sens, experiențele femeilor participante la Grupurile de suport confirmă concluzia că interpretarea refuzului unui copil de a relaționa cu unul dintre părinți exclusiv prin prisma presupusei „alienări parentale” riscă să ignore contextul violenței domestice, să minimizeze experiențele victimelor și să conducă la soluții contrare interesului superior al copilului. Tocmai de aceea, Asociația ANAIS susține necesitatea unei evaluări multidisciplinare, individualizate și sensibile la dimensiunea violenței domestice, care să ia în considerare experiențele reale ale femeilor și copiilor și să evite utilizarea unor concepte lipsite de validare științifică drept fundament pentru decizii cu impact major asupra vieții acestora.

[1] A se vedea, pe larg, Preambulul Convenției Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și violenței domestice (Convenția de la Istanbul).

[2] Legea nr. 123 din 30 aprilie 2024 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial Nr. 414 din 7 mai 2024,  promulgată prin Decretul nr. 840 din 30 aprilie 2024.

[3] Pentru mai multe detalii, a se vedea Raportul raportorului special privind violența împotriva femeilor și fetelor, cauzele și consecințele sale, Reem Alsalem, Custodia, violența împotriva femeilor și violența împotriva copiilor, 2023.              

[4] GREVIO’s (Baseline) Evaluation Report on legislative and other measures giving effect to the provisions of the Council of Europe Convention on Preventing and Combating Violence against Women and Domestic Violence (Istanbul Convention) ROMANIA, paragraph 256.