Nu toți agresorii sunt la fel.
Nu toți bărbații sunt agresori.
Nu toate femeile sunt victime, și nu toate victimele au același parcurs, aceeași voce, aceeași salvare.
Și tocmai de aceea, nicio soluție nu ar trebui să fie standard. Nicio lege nu ar trebui să se oprească la text. Și nicio autoritate nu ar trebui să se oprească la indiferență.
Am cunoscut sute de femei care au supraviețuit și câteva care n-au mai apucat să o facă.
Nu pentru că n-ar fi vrut. Ci pentru că sistemul nu le-a ținut partea, pentru că le-a judecat sau le-a ignorat, pentru că a oferit a doua șansă agresorului, dar nu și victimei.
Judecăm victima că se întoarece însă nu și pe abuzatorul care agresează din nou și din nou – și– el se întoarce, la abuz.
Legile nu pot fi doar texte. Ele trebuie să fie scut, sprijin și șansă reală.
Dacă România vrea cu adevărat să reducă violența, trebuie să privească realitatea în față.
Noi, cele de la Anais, o spunem clar: fără echitate, fără coerență și fără curaj legislativ, nicio femeie nu e cu adevărat protejată. Știu, avem legislație. Avem articole și alineate care vorbesc despre ordine de protecție, despre campanii, prevenție, despre sancțiuni. Am făcut pași înainte — pași câștigați greu, prin eforturi colective, prin munca societății civile și presiunea constantă a femeilor care au îndrăznit să vorbească. Convenția de la Istanbul ne-a dat direcția.
Dar dacă ne uităm atent la ceea ce trăiesc zi de zi femeile în relații abuzive, vom vedea altceva. Vom vedea prăpastia. Între intenție și aplicare. Între text și viață. Între sistem și realitate.
Pentru că, dincolo de formulări juridice, ceea ce lipsește profund este coeziunea umană între trei părți care nu comunică între ele decât rareori: victima, agresorul și autoritatea.
E o lipsă de legătură, de continuitate, de încredere. E un șir fragmentat de intervenții. Fiecare instituție lucrează pe bucata ei, fără să vadă întregul, fără un mecanism real de colaborare. Poliția trimite către instanță, instanța nu știe ce a făcut DGASPC-ul, serviciile sociale private acreditate nu mai au contracte sau fonduri, iar autoritățile locale decid după cum bate vântul bugetar sau politic.
Am întâlnit femei care au găsit sprijin. Multe sunt cele care au ieșit din relații toxice cu ajutorul ordinelor de protecție, cu sprijin psihologic și legal, cu adăpost temporar. Dar și acolo unde sistemul a funcționat, nu a funcționat singur. A fost nevoie de voință, de colaborare, de presiune pozitivă, de oameni care au înțeles că un caz de violență nu este doar o statistică, ci o viață întreagă în suspensie. De COEZIUNE.
Și am întâlnit femei pentru care n-a fost suficient. Femei care s-au întors, care au fost judecate pentru asta, care au fost lăsate să piardă în instanță, în viață, în propriul lor corp. Femei ucise cu zile. Femei despre care toți știau că „el era periculos”, „că mai fusese”, „că se temea”, dar nimeni nu a făcut nimic.
Acești agresori, cei care recidivează, sunt cunoscuți. De vecini. De autorități. De rude. De sistem. Și totuși… dosarele se blochează, anchetele se amână, iar răspunsul pare mereu prea lent, prea timid.
Uneori chiar și sistemul pare că se teme de agresor. Îi oferă spațiu, timp, prezumția de nevinovăție absolută. În schimb, pe victimă o pune sub lupă. Îi cere dovezi, maturitate, logică, echilibru. Și dacă mai greșește o dată — pentru că trauma nu e liniară — primește o amendă.
Mi-e greu să accept că statul în care trăiesc poate penaliza o femeie pentru că se întoarce, dar nu îl sancționează eficient pe cel care a lovit, nu numai o data, ci în repetate rânduri.
Mi-e greu să văd copii care plâng și spun „nu mă mai trimite la tata” – iar mama lor să nu aibă ce face, pentru că o hotărâre judecătorească i-a luat dreptul de a-și proteja copilul, în detrimentul respectării dreptului celuilalt părinte de a avea legături cu acelaș minor, fără a se apleca în mod real și asupra interesului superior al copilului
Mi-e greu să înțeleg cum un ONG mic, fără sprijin constant, poate salva vieți în timp real, dar o instituție mare, cu buget, rămâne blocată într-o birocrație ireală .
Și mai greu decât toate… îmi este să văd cum femeile care supraviețuiesc se luptă apoi ani întregi pentru a recupera nu doar liniștea, ci dreptul de a fi crezute.
Și, totuși, dincolo de poveștile individuale, dincolo de ce reușim – uneori cu eforturi uriașe – să reparăm, rămâne o realitate greu de negat: dezechilibrul profund între agresor și victimă.
Agresorul este, în multe situații, tratat cu prezumția unei posibile îndreptări. Este crezut, acțiunile lui sunt interpretate cu îngăduință, iar comportamentele justificabile — fiind perceput, adesea, drept o victimă a propriului trecut. În mentalul colectiv, vina persistă asupra ei. I se oferă lui șansa reabilitării. În schimb, femeia care a supraviețuit este pusă sub lupă: i se cere să fie rațională, coerentă, echilibrată. Este suspectată că exagerează, că inventează, că ‘poate l-a provocat’. Trebuie să dovedească, constant, că este o victimă ‘demnă’, că merită ajutor, că nu cumva a greșit și ea undeva. Și, în tot acest timp, i se cere să se lupte — să plece, să fie proactivă, să pornească, singură, într-un fel de război pentru propria eliberare de cel mai apropiat partener, nu de un strain.
În ochii sistemului, prea des, o victimă este un cetățean de mâna a doua. O femeie abuzată trebuie să parcurgă un drum birocratic absurd, mult prea greoi, uneori umilitor, și în care poate pierde tot, inclusive viața. Dacă încalcă ordinul de protecție – chiar și într-un context ambiguu – este amendată. Dacă revine la agresor, e condamnată moral. Dacă cere ajutor, e întrebată dacă are dovezi. Dacă nu mai poate, e judecată că nu a plecat mai devreme și exemplele pot continua.
Și în tot acest timp, statul rămâne pasiv în momentele cheie: nu există niciun fel de măsură eficientă care să protejeze femeia după expirarea ordinului de protecție, deși exact atunci agresorii recidivează cel mai des.
În acest haos aparent legal, ONG-urile sunt chemate să repare ce nu face sistemul. Sunt invitate, uneori obligate, la colaborări „de principiu”, fără bugete, fără contracte clare, fără obligații asumate de stat. Furnizorilor privați, deși licențiați și acreditați, nu le este recunoscută munca cu adevărat. Sunt obligați să respecte standarde de funcționare, dar fără nicio formă de susținere financiară, fără acces la resurse, fără protecție instituțională.
Este o discriminare tăcută, dar profundă și la acest nivel. Și, mai grav decât orice, este o risipă de potențial și de vieți.
Se invocă mereu lipsa de fonduri, dar știm bine: o intervenție rapidă, empatică, coordonată, este infinit mai puțin costisitoare decât o recidivă. Fiecare amânare, fiecare redirecționare către un serviciu nepotrivit, fiecare ezitare în fața unei situații de urgență înseamnă risc crescut de violență și, uneori, pierderi ireversibile.
Din păcate, în România, violența domestică nu este pe lista priorităților bugetare. Nici la nivel local, nici la nivel central. Serviciile sociale pentru victime sunt văzute ca o obligație secundară, nu ca un pilon esențial de siguranță publică.
Și totuși, victimele continuă să vină. Caută ajutor. Bat la uși. Cer să fie crezute. Dar multe dintre ele evită serviciile publice pentru că acolo, spun ele, nu se simt în siguranță. Pentru că s-au simțit judecate, le-a fost pusă la îndoială sinceritatea. Pentru că li s-a spus ” să zici merci ca ai un acoperiș”, ”aici nu e hotel” sau că „nu esti caz social” și multe nici nu sunt. Pentru că nu mai au încredere în structuri mari, reci, impersonale.
Femeile caută umanitate, nu doar protecție. Caută o mână care le ridică, nu un regulament care le exclude.
Și dacă în domeniul sănătății femeile au dreptul să aleagă între serviciile publice și private, cu decontare CAS, de ce nu și în domeniul violenței? De ce să nu poată alege unde se simt în siguranță?
Iar copiii – copiii sunt, din păcate, marile victime invizibile. Deși legea recunoaște că un copil martor este și el o victimă, în practică, totul rămâne formal. Copilului nu i se emite automat un ordin de protecție. Este, încă, la mila interpretării textelor legislative. Iar contactul cu agresorul este deseori menținut sub masca „dreptului la vizită” – un drept care, în multe cazuri, distruge copilăria.
Am întâlnit copii care se roagă de mamele lor: „Te rog, nu mă mai trimite acolo.” Dar mamele n-au ce face. Hotărârea judecătorească e clară. Trebuie să-l ducă. Trebuie să-l însoțească. Trebuie să închidă ușa și să-și înghită frica.
Copiii aceștia trăiesc cu spaima în stomac. Nu pot merge la consiliere psihologică fără acordul tatălui agresor. Nu pot merge în excursii, la activități, la medic – pentru că e nevoie de semnătura ambilor părinți. Și știm, știm prea bine: agresorii refuză acordul din pură răzbunare. Ca să o țină pe mamă în genunchi. Să o controleze în continuare.
Și mai știm că unii dintre acești bărbați, după ce ordinul expiră, pot încasa în continuare alocația copilului sau alte drepturi ale acestuia. Pot bloca ajutoare. Pot refuza tratamente, cum a fost un caz în care a trebuit să ne adresăm instanței de judecată, pentru suplinire acord, deoarece tatal nu ii dadea procura necesară mamei sa iasă din țară cu copilul și să efectueze o operație de care depindea cu viața. Ei pot continua și din umbră, să pedepsească.
În paralel, societatea dezvoltă programe anti-bullying, anti-drog, anti-violență în școli. Dar ignoră rădăcina.
Ignoră faptul că mulți dintre acești copii care devin agresivi sau retrași, care consumă substanțe sau fug de acasă, vin din medii abuzive, ignorate sau validate tacit de sistem.
Iar femeile… mamele care încearcă să își protejeze copiii, ajung ele însele în terapie. Întrebând: „Ce să îi spun copilului meu când mă întreabă de ce trebuie să meargă la tata care ne-a bătut?”.
Ne e greu să le răspundem.
Dar știu sigur un lucru: adevărata reparație pentru acești copii ar trebui să fie liniștea — nu articole de lege sau interpretări tehnice care îi trimit înapoi în frică, sub pretextul fals al ‘interesului superior al minorului’. De cele mai multe ori, această sintagmă, des uzitată în drept, ajunge să justifice decizii care, în realitate, servesc intereselor agresorului, nu ale copilului.
Violența domestică este, pentru mine, nu doar o problemă juridică. Este o boală socială pe care o ținem în viață prin tăceri, complicități, frici și lipsă de voință politică.
Nu o vom elimina complet. Dar putem — și trebuie — să o reducem. Să o înțelegem. Să o tratăm cu seriozitate, cu empatie, cu responsabilitate. Să nu o mai tolerăm. Nici în glume, nici în case, nici în instituții.
Legile sunt necesare, dar nu sunt suficiente. Trebuie să fie clare, aplicabile, echitabile. Trebuie să includă realitatea, nu doar teoria.
Și mai ales, trebuie să țină cu viața.
De aceea, în completarea acestui articol, voi continua a expune câteva dintre lacunele legislative și de sistem pe care le-am identificat în activitatea noastră – nu pentru a critica, ci pentru a aduce lumină. Vezi articolul https://asociatia-anais.ro/lacune-legislative-in-violenta-domesticace-nu-functioneaza-in-practica/.
Pentru a nu uita de ce facem ceea ce facem.
Pentru că fiecare femeie merită o șansă reală, nu o loterie pe care unele o pot pierde și pot sfărsi tragic.
Carmen Nemeș
Avocat, președintă Asociația ANAIS