Tex preluat: gandul.info
„Dacă ne referim la numărul persoanelor care vin la şedinţele de recuperare şi consiliere, în raport cu numărul de apeluri telefonice, acesta este mic. Primim, pe an, undeva la 400 de apeluri şi e-mailuri, dar dintre acestea doar 100-150 ajung să vină efectiv să solicite un sprijin. Multe dintre ele se rezumă doar la spijinul primit prin intermediul telefonului sau al e-mailului.”, spune Mihaela Mangu-Darvariu, preşedintele Asociaţiei ANAIS.
Mihaela Mangu susţine că aceste procente sunt datorate inexistenţei, la nivel naţional, a unui număr suficient de asociaţii şi centre de ajutor şi a adăposturilor pentru femeile aflate în pericol. De asemenea, slaba informare a populaţiei cu privire la existenţa unor astfel de servicii, atrage după sine un număr mic de femei care ajung să primească acest ajutor specializat.
Prima bătaie
„Prima bătaie am primit-o cu câteva ore înainte de botezul fetei. În momentul în care au venit părinţii mei cu de toate, am îndrăznit să intru în baie, care este o baie foarte mare… soţul era cu tatăl meu acolo, deşertau acea ţuică pe care o aduseseră părinţii mei, să o pună în sticle, să o pregătească pentru botez. Eu am îndrăznit să intru în baie să iau cădiţa, să-i fac copilului baie, pentru că a doua zi îi făceam botezul şi, oricum, igiena e un lucru firesc care se face la orice copil, orice om, absolut firesc. Şi şocant a fost că am intrat în baie, am pus mâna să iau cădiţa copilului şi m-am trezit pocnită… exact cum ai fi într-o poiană cu flori şi, pac, îţi pică copacul în cap. Asta a fost izbitor, şocant şi cred că nu mi-am revenit mult după şocul acela. Eu am crescut într-o familie în care am primit multă iubire, în care mi-am văzut părinţii că se iubesc, şi se iubesc şi acum, la vârsta asta. Copilăria mea a fost atât de minunată, pe cât de urâtă viaţa mea…”, povesteşte Florina.
Încetul cu încetul, Florina s-a obişnuit cu tratamentul pe care-l primea zilnic de la soţul ei. Ajunsese să creadă că el are dreptate, că ea este un om de nimic, care-şi merită soarta. Cuvintele bărbatului de lângă ea i se întipăriseră în minte în aşa fel încât, în scurt timp, a ajuns să se considere inexistentă. „Încrederea de sine mi-a călcat-o în picioare. Am ajuns lungi perioade de ani, nu de zile sau de luni, să nu mai am încredere în mine. Ca femeie nici nu mai ştiam că exist, pentru că mi-am canalizat viaţa pe creşterea fetelor, niciodată n-am simţit că mă sacrific pentu ele pentru că eu nu aveam nicio dorinţă personală. Ştiam doar că muncesc pentru… nimic… pentru că e absurd să munceşti ca să ai ce să manânci”, mărturiseşte Florina – continuarea povestii aici http://m.gandul.info/magazin/imaginea-dramatica-a-unei-realitati-ascunse-in-statisticile-oficiale-nu-eram-nici-macar-o-carpa-de-sters-praful-ca-stergea-cu-mine-pe-jos-14899129