Crima de la Cosmopolis, în care Teodora Marcu1, o tânără de doar 23 de ani, a fost împușcată în cap de fostul ei partener, în plină zi, într-o parcare, a stârnit valuri de șoc. Nu pentru că a fost prima astfel de tragedie. Și, din păcate, nici pentru că va fi ultima. Ci pentru că s-a întâmplat la lumina zilei, în văzul lumii, în spațiul public, acolo unde nu ne mai putem preface că nu vedem. A fost o crimă cu pistolul în mână, cu sângele pe asfalt și cu martori care au încremenit, ca și cum timpul s-ar fi rupt în două. Iar presa a titrat, așa cum o face mereu în astfel de cazuri: „Șocant!”.
Șocant. Ca și cum violența împotriva femeilor ar fi o excepție în această societate. Ca și cum n-ar fi o realitate cotidiană, ascunsă în case, ascunsă în tăceri, ascunsă în priviri coborâte. Dar nu este. Teodora este încă o femeie ucisă nu pentru că a greșit, nu pentru că a provocat, nu pentru că „iubea prea mult” sau „prea prost”, ci pentru că era femeie. Pentru că a spus „NU”.
Pentru că un bărbat – tipologia clasică de agresor, fără teamă de lege, cu un trecut violent și cu o armă la îndemână – a decis că, dacă ea nu mai e a lui, nu mai are dreptul să fie a nimănui. Și, la fel de previzibil, nimeni nu l-a oprit. Statul nu l-a oprit. Nicio instituție nu l-a oprit. A fost „găsit” abia după ce s-a sinucis. Nu înainte, nu în timpul acțiunii, nu la timp. Niciodată la timp.
Ceea ce face ca acest caz să pară „ieșit din comun” este doar contextul în care s-a petrecut. Faptul că nu s-a întâmplat între patru pereți, într-o casă cu draperiile trase și vecini care se prefac că nu aud. Faptul că nu s-a întâmplat în liniștea unei familii „disfuncționale” sau în intimitatea unei relații care „merge prost”. A avut loc în plin spațiu public. Într-o comunitate în care oamenii au văzut, în sfârșit, ce înseamnă femicidul. Și totuși, parcă ne mirăm. Ca și cum nu tot noi, zi de zi, închidem ochii la suferința femeilor care trăiesc în frică. Ca și cum nu tot noi facem glume cu „s-a certat cu bărbat-su” sau „o fi provocat”. Ca și cum nu tot noi le sfătuim să tacă, să îndure, să se gândească la copii și să nu-și strice familia.
Femicidul nu este un scenariu de film polițist. Este realitate. Și, în România, este o realitate care devine din ce în ce mai vizibilă, nu pentru că e mai gravă decât în trecut – ci pentru că agresorii sunt din ce în ce mai lipsiți de inhibiții. Nu se mai ascund, nu se mai tem. De ce ar face-o, când nu există nici frica de stat, nici frica de lege, nici frica de consecințe? Forța coercitivă a statului s-a diluat atât de mult încât nici nu o mai simt.
Iar în paralel, în loc de răspunsuri ferme, avem aceleași discuții interminabile despre victime care „se întorc”, de parcă această întoarcere ar justifica tot restul, dar nu vorbim despre cât de puține șanse reale au să plece și să rămână în siguranță.
Mă revoltă profund această crimă. Așa cum m-au revoltat toate celelalte. Îmi revine în minte cazul fiicei uneia dintre beneficiarele noastre, înjunghiată de propriul tată chai acum în ianuarie. A scăpat cu viață, dar la limită. Sau un caz la care lucram acum al unei femei care a rămas paralizată în urma agresiunilor și care, în același timp, și-a pierdut unul dintre copiii ei. Nu doar agresorii le-au distrus ci și nepăsarea celor care trebuiau să le apere. De cele mai multe ori, statul nu e un scut, e o umbră.
Există un fir roșu care le leagă pe toate aceste victime: toate sunt femei. Toți agresorii sunt bărbați care le-au considerat proprietăți. Și niciunul dintre ei nu s-a temut de lege.
Teodora, și multe altele ca ea, nu au murit din gelozie, nici din „iubire bolnavă”, nici din neînțelegeri în cuplu. Au fost sacrificate pentru că sunt femei, într-o societate care încă valorizează obediența în locul demnității, supunerea în locul libertății, tăcerea în locul curajului.
Cauzele reale ale violenței domestice nu sunt nici sărăcia, nici alcoolul, nici lipsa educației. Cauza reală este o mentalitate profund patriarhală, în care stereotipurile de gen se înrădăcinează de la cele mai fragede vârste. Le învățăm în familie, în școală, în cercurile noastre sociale, pe rețelele de socializare. Ni se spune că băiatul trebuie să fie „stăpân în casă”, că fata trebuie „să se supună”, că bărbatul are dreptul „să-și iasă din fire” și că femeia trebuie „să știe cum să-l calmeze”.
Că gelozia e semn de iubire. Că agresivitatea e virilitate. Că posesivitatea e protecție. Toate aceste idei toxice, hrănite zilnic, ajung să justifice, să normalizeze și, în final, să alimenteze agresarea și uciderea femeilor.
Nu este normal. Și da, consecințele sunt ireparabile. Pentru victime, pentru copii, pentru familii întregi. Fiecare femeie care moare în tăcere ne condamnă pe toți. Pentru că, într-o zi, poate fi fiica noastră. Sau fiul nostru – cel care ajunge să creadă că are drept de viață și de moarte asupra partenerei sale.
Această luptă împotriva violenței nu poate fi dusă doar de o parte din societatea feminină. Nu putem continua să lăsăm această povară pe umerii unei părți a societății. Avem nevoie și de bărbații care știu că violența e o rușine, nu o dovadă de forță. Avem nevoie de ei să vorbească, să reacționeze, să se implice. Chiar dacă riscă să pară „slabi”, chiar dacă sfidează regulile nescrise ale unei culturi patriarhale care le cere să tacă și să nu intervină.
Și da, la această societate care permite și perpetuează violența contribuie și femeile care nu știu sau nu vor să sprijine alte femei. Cele care le judecă, le pun la zid, le spun că „așa e în toate relațiile” sau că „și ele au trecut prin asta și au răbdat” sau mai rău, că lor nu li se poate întâmpla și asta justifică indiferența.
Mi-aș dori ca moartea Teodorei să nu treacă repede în uitare. Să nu fie doar o știre care se stinge până la ora cinci. Mi-aș dori ca acest caz să aibă ecoul pe care l-a avut cândva „cazul Perla”. Să nu fie o emoție pasageră, ci un moment de conștientizare colectivă. Mi-aș dori ca autoritățile să simtă ce simțim noi – cei care lucrăm, zi de zi, cu femei care trăiesc în frică. Să nu mai adopte legi de formă. Să nu mai taie bugete pentru servicii vitale. Să nu mai fie indiferenți.
Și mi-aș dori, mai ales, ca societatea să înceteze să mai glumească pe seama femeilor abuzate, ”bătute” cum se tot afirmă, în aceeași nota discrimatorie și jignitoare, ca și cuvintele ” autist/ă” sau ”handicapat/ă”. Să nu mai caute vina în fustă, în tonul vocii, în mesajul trimis. Pentru că nu e despre haine. Nu e despre replici. Nu este despre VINA lor. Este despre putere, control și o mentalitate care ucide.
Femicidul nu este o exagerare. La fel ca violența domestică, este o epidemie. Și dacă nu facem nimic, următoarea victimă va fi doar o altă fotografie pe un ecran. Iar sângele ei – doar o pată uitată pe asfaltul indiferenței noastre.
Carmen Nemeș
Avocat, președintă Asociația ANAIS
- Sursa foto: Instagram Teodora Marcu ↩︎