O situaţie tot mai des întâlnită în practică, așa cum reiese și din cazuistica Asociației „Anais”, privind emiterea și punerea în aplicare a ordinului de protecție, este aceea în care victima violenței în familie este nevoită să părăsească de urgență domiciliul împreună cu copilul sau copiii minori, pe care îi are împreună cu agresorul, pentru a ieşi din situaţia de risc în care se află şi care ar pune în pericol atât viața ei, cât și a copiilor.
În această situație, de regulă, victima se refugiază în adăposturi specializate, la rude, prieteni etc. Profesioniștii în domeniu sau lucrătorii direcți cu victimele au în vedere să direcţioneze, de regulă, victima să se adăpostească în zone neutre sau uşor accesibile pentru ele care, de obicei, sunt locaţii care se doresc a rămâne secrete. Dar nu întodeauna acest lucru este posibil. Astfel, victimele cu copii, care pot locui o perioadă mai lungă într-un adăpost sau în altă locație, nu-i pot muta pe aceștia la altă unitate de învăţământ (necesar în planul general de protecție al victimei) decât cu acordul părintelui agresor. Ori, întreaga esenţă a prevederilor legale privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie este aceea a scoaterii victimelor atât din zona de influenţă a agresorului, până la emiterea ordinului de protecție, cât și după punerea lui in aplicare.
Chiar și în ipoteza în care ordinul este admis, iar agresorului îi este interzis să se apropie de victimă și de copiii minori care și-au schimbat domiciliul, primul poate șicana și crea presiuni asupra celor din urmă prin împiedicarea accesului la învățământ al minorilor.
Până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care se va dispune exercitarea autorității părintești exclusiv în favoarea victimei sau suplinirea acordului tatălui la înscrierea copiilor la şcoală, victima nu poate înscrie copiii minori la o altă școală fără acordul agresorului. Deși în Codul Penal, în prezent, este incriminată infracțiunea de împiedicarea accesului la învăţământul general obligatoriu, în ipoteza expusă în cele de mai sus, forma actuală a infracțiunii nu este eficientă în stoparea abandonului școlar din cauza violenţei în familie.
În forma actuală, infracțiunea de împiedicarea accesului la învăţământul general obligatoriu, prevăzută de art. 380 Cod Penal, are următorul cuprins:
„(1) Părintele sau persoana căreia i-a fost încredinţat, potrivit legii, un minor şi care, în mod nejustificat, îl retrage sau îl împiedică prin orice mijloace să urmeze cursurile învăţământului general obligatoriu se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(2) Fapta nu se pedepseşte dacă înainte de terminarea urmăririi penale inculpatul asigură reluarea frecventării cursurilor de către minor.
(3) Dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare inculpatul asigură reluarea frecventării cursurilor de către minor, instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta”.
Această infracțiune nu are un corespondent în vechiul Cod Penal, fiind un element de noutate considerat de legiuitor o necesitate în condițiile în care abandonul școlar este o gravă problemă a societății românești.
Deși binevenit, textul ridică probleme de interpretare din pricina instituțiilor anacronice de Drept Civil la care face referire.
Din analiza structurii infracțiunii în discuție, rezultă faptul că subiectul activ este unul calificat, respectiv părintele sau persoana căreia i-a fost încredinţat, potrivit legii, un minor. Însă, odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, lege prin care a fost abrogat Codul Familiei, și a Noului Cod de Procedură Civilă, instituția încredințării minorului a fost înlocuită cu cea a exercitării autorității părintești.
Art. 42 din Codul Familiei statua faptul că instanța judecătorească va hotărî, odată cu pronunțarea divorțului, căruia dintre părinți vor fi incredințați copiii minori, iar art. 43 alin. (1) al aceluiași act normativ prevedea faptul că părintele divorţat, căruia i s-a încredinţat copilul, exercită cu privire la acesta drepturile părinteşti. Anterior modificărilor prilejuite de intrarea în vigoare a NCC, autoritatea părintească nu putea fi exercitată în comun de ambii părinți divorțați ori necăsătoriți, ci numai de unul dintre aceștia.
În prezent, în ipoteza unui divorț, potrivit dispozițiilor art. 397, respectiv 398 C.civ., coroborate cu prevederile art. 36 din Legea nr. 272 / 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, regula este exercitarea autoritătii părintești de către ambii părinți iar, numai în mod excepțional, autoritatea părintească va fi exercitată numai de unul dintre aceștia. Potrivit art. 399 C.Civ., autoritatea părintească poate fi exercitată în mod excepțional și de alte persoane. De asemenea, art. 36 alin. (3) din Legea nr. 272 / 2004 stabilește faptul că în situaţia în care ambii părinţi exercită autoritatea părintească, dar nu locuiesc împreună, deciziile importante, precum cele referitoare la alegerea felului învăţăturii sau pregătirii profesionale […] se iau numai cu acordul ambilor părinţi.
Având în vedere dispozițiile în materie civilă expuse anterior, actuala formă a infracțiunii de împiedicarea accesului la învăţământul general obligatoriu prevăzută de Codul Penal este deficitară.
Faptul că textul infracțiunii face referire la părintele ori persoana căreia i-a fost încredințat minorul, în timp ce legea civilă în vigoare stabilește regula exercitării autorității părintești de către ambii părinți ridică o serie de probleme. Ținând seama de principiul potrivit căruia legea penală este de strictă interpretare, infracțiunea prevăzută de art. 380 Cod Penal pare a fi cu totul inaplicabilă în lipsa unei interpretări prin analogie a celor două instituții de Drept Civil care, așa cum am arătat, nu sunt echivalente.
În practică judiciară, spre exemplu, urmare a unui divorț în care autoritatea părintească este exercitată în comun, de ambii părinți, unul dintre aceștia, pentru a-și șicana fostul soț, de cele mai multe ori refuză să își dea acordul pentru ca minorul să fie înscris la școala din localitatea ori din apropierea domiciliului părintelui la care locuiește acesta. În lipsa acordului ambilor părinți, minorul este evident împiedicat în a avea acces la învățământ ori i se îngreunează atât de mult accesul la învățământ (acesta putând fi nevoit chiar să facă naveta între localități), încât în scurt timp abandonează școala.
Deși o astfel de situație este destul de răspândită în practică, minorul nu beneficiază de protecția legii penale deoarece părintele care împiedică în acest mod accesul la învățământ nu se încadrează în tipologia subiectului activ calificat la care face referire norma penală, respectiv, părintele căruia i-a fost încredințat, potrivit legii, minorul. În asemenea situații, într-o interpretare strictă a textului art. 380 Cod Penal, fapta nu întrunește toate elementele constitutive ale infracțiunii, impunându-se o soluție de clasare.
Pentru a se da eficiență normei ce incriminează infracțiunea de împiedicarea accesului la învăţământul general obligatoriu, aceasta ar trebui să fie corelată cu dispozițiile Legii civile dar şi a Legii speciale privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie.
Pe de altă parte, Legea specială nr. 217 / 2003 privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie derogă de la regula generală a custodiei comune, permiţând instanţei de judecată prin art. 23 alin. 1 lit. h) să dispună o măsură provizorie de încredinţare a minorilor victimei prin ordinul de protecţie. Astfel, pe perioada valabilității ordinului de protecție, unităţile de învăţământ ar trebui să ţină cont de măsurile luate de instanțe în scopul înlăturării stării de pericol în care se află atât victima, cât și minorii, iar legislaţia ar trebui corelată şi armonizată în consecință pentru a nu reperezenta o nouă sursă a abandonului şcolar.
Avocat Carmen Nemeș
Material realizat şi cu sprijinul avocaţilor colaboratori ai Asociaţiei „ANAIS” – Starciuc Maria şi Galetschi Alexandru
Articol preluat de pe avocatura.com