Când banii devin instrument de captivitate

Violența economică: controlul care se instalează în tăcere

Un articol semnat de av. Carmen Nemeș – extras (citește aici articolul integral)

Există forme de violență care izbesc și se văd. Lasă urme pe corp, cer îngrijiri medicale, pot fi fotografiate și descrise într-un document. Dar există și o violență care nu începe cu o lovitură, ci cu o mutare lentă a puterii: intră în viața unei femei fără zgomot, prin întrebări aparent firești, prin observații mărunte, prin „grija” pentru bani, prin explicații cerute despre cheltuieli, prin carduri, conturi, salarii, facturi, datorii și restricții. Nu apare la început pe chip sau pe corp, dar schimbă treptat raportul femeii cu ea însăși, cu libertatea ei și cu ideea că ar putea, la nevoie, să plece.

Aceasta este violența economică.

Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice recunoaște explicit această formă de abuz, include violența economică între formele violenței domestice și o definește prin interzicerea activității profesionale, privarea de mijloace economice, inclusiv de mijloace de existență primară, sustragerea intenționată a bunurilor, interzicerea dreptului de a poseda, folosi și dispune de bunurile comune, controlul inechitabil asupra bunurilor și resurselor comune, refuzul de a susține familia și alte acțiuni cu efect similar[1]. În plus, Legea nr. 202/2002 încadrează violența domestică în sfera violenței de gen, adică a acelei violențe care afectează femeile în mod disproporționat[2]. Nu vorbim, așadar, nici despre o invenție terminologică, nici despre o exagerare retorică, ci despre o formă de abuz deja recunoscută normativ în România.

Și totuși, în practică, violența economică rămâne una dintre cele mai slab identificate forme de violență. Nu pentru că ar fi rară, ci pentru că este adesea ascunsă sub aparența normalității. Se confundă cu „grija pentru buget”, cu „organizarea banilor în familie”, cu „rolul bărbatului de a administra” sau cu ideea că cineva trebuie „să țină frâiele”. În realitate, multe dintre comportamentele pe care societatea le-a lăsat să treacă drept firești pot constitui expresii clare ale abuzului economic.

Violența economică apare atunci când cheltuielile tale personale sunt verificate, contabilizate și puse sub semnul întrebării. Când trebuie să explici de ce ai dat bani pe dresuri, pe tampoane, pe lenjerie intimă, pe farduri sau pe orice alt obiect care ține de intimitatea, demnitatea și nevoile tale. Când ți se spune că ai cheltuit prea mult pe tine, că ai cumpărat lucruri inutile, că exagerezi, că nu ai nevoie de ele sau că banii trebuiau „păstrați”. Este și atunci când primești, din propriul salariu sau din banii familiei, o sumă mică, pusă eventual pe un alt card verificabil, „ca să te descurci”, în timp ce accesul real la resursele comune îți este refuzat. Este atunci când salariul tău ajunge imediat în contul lui, sub pretextul că „tu nu știi să plătești facturile”, că „el știe mai bine” sau că „așa e mai sigur”. Este și atunci când munca ta intelectuală este luată în derâdere, când munca ta profesională este tratată ca neimportantă pentru că „oricum tu câștigi puțin”, iar munca ta casnică rămâne complet invizibilă.

Violența economică poate apărea și atunci când, deși banii „merg în familie”, tu nu ai acces egal la ei. Când tu nu știi cât încasează el, ce economii are, ce datorii are, pe ce cheltuie și pentru cine, dar el îți urmărește ție fiecare cheltuială. Când transparența este unilaterală: tu ești vizibilă până la ultimul leu, iar el rămâne opac. În acel moment nu mai vorbim despre parteneriat, ci despre o asimetrie de putere care se exercită prin control economic. Violența economică nu produce doar dependență, ci și rușine. Femeia nu mai este doar lipsită de resurse, ci ajunge să se simtă nedemnă de ele, vinovată pentru propriile nevoi și infantilizată tocmai în raport cu lucrurile elementare care îi susțin demnitatea. În violența economică, agresorul nu controlează doar banii, ci ajunge adesea să controleze însăși percepția victimei asupra a ceea ce este normal, necesar și permis.

Din acest punct de vedere, violența economică poate fi uneori recunoscută mai devreme decât alte forme de abuz, tocmai pentru că lasă urme concrete în viața cotidiană: lipsa accesului la cont, retragerea cardului, justificarea umilitoare a cumpărăturilor, lipsa transparenței privind veniturile familiei, refuzul de a contribui financiar la cheltuielile cu copiii, datoriile făcute pe ascuns sau resursele cheltuite în secret ori fără răspundere. Tocmai pentru că este palpabilă, ea poate fi și documentată mai devreme — dacă profesioniștii sunt formați să o vadă și dacă victimele sunt învățate să o numească.

Mărturiile beneficiarelor din Comunitatea ANAIS (citește aici mărturiile) arată și o altă dimensiune pe care încercăm să o evidențiem cât mai clar: violența economică după separare și violența economică exercitată prin copii și prin obligațiile de întreținere. Violența economică nu se oprește întotdeauna odată cu separarea, ci se poate reorganiza și după plecare, prin bani condiționați, întreținere tergiversată, cheltuieli refuzate, datorii lăsate în sarcina femeii sau folosirea copiilor ca instrument de presiune și umilire. În aceste situații, controlul economic nu mai operează doar în interiorul conviețuirii, ci se mută în administrarea post-separare a vieții cotidiene. Femeia rămâne astfel prinsă într-o nouă formă de uzură: trebuie să își crească copiii, să susțină casa, să suporte lipsa de contribuție a agresorului și, în același timp, să continue lupta juridică pentru resurse minime de supraviețuire. Tocmai aceste forme de continuitate arată că violența economică nu este un episod secundar al abuzului, ci una dintre cele mai persistente și mai greu de rupt structuri ale sale. (…)

În expertiza GBV acumulată la Asociația ANAIS, am constatat că această formă de abuz apare, de regulă, împreună cu violența verbală, psihologică și socială. Începe adesea cu umilire, ironii, scăderea treptată a încrederii în sine, continuă cu izolare, limitarea relațiilor sociale și controlul mișcărilor, iar apoi se stabilizează în plan economic: acces restrâns la bani, la muncă, la conturi, la informație și la decizie. Din acest punct, poate evolua către forme mai severe de control, inclusiv violență sexuală, fizică ori cibernetică, iar în unele situații poate face parte din tabloul de risc asociat violenței letale. Prin urmare, violența economică nu este o zonă marginală a abuzului, ci una dintre structurile sale de susținere.

Tocmai de aceea, am susținut constant că dobândirea independenței financiare, prin conștientizare și acces real la resurse, poate constitui un factor protector semnificativ și chiar o linie de demarcație între manifestările de violență psihologică și riscul escaladării acestora către violență fizică. Această idee nu este o metaforă și nici o simplă formulă retorică. Ea s-a născut din practică, din observația repetată a felului în care relațiile abuzive se consolidează și escaladează. În momentul în care femeia pierde controlul asupra resurselor sale, riscul nu mai este doar menținerea dependenței, ci și apropierea de o zonă în care desprinderea devine tot mai dificilă.

Date interne centralizate de Asociația ANAIS în 2024, în cadrul unei cercetări privind violența economică împotriva femeilor realizate în București-Ilfov, indică restricții frecvente în accesul la banii proprii sau la conturile bancare, acces forțat al partenerului la resursele financiare ale femeii, tragerea la răspundere pentru toate cheltuielile, limitarea sau sabotarea accesului la muncă ori la progres profesional și dificultăți crescute în părăsirea relației din cauza controlului economic[3]. Dincolo de distribuțiile procentuale, datele interne au arătat și un impact psihologic major: stres crescut, scăderea stimei de sine, nesiguranță și sentimentul că femeile nu mai pot decide pentru ele însele.

Aceste date sunt importante pentru că mută discuția din zona „cazurilor excepționale” în zona unei realități structurale. Totodată, ele arată că violența economică este dublu invizibilă:  în cuplu, dar și în raport cu drumul posibil al ieșirii din relația abuzivă. Caracterul ei preponderent opac se reflectă, în mod problematic, și la nivel instituțional, inclusiv în activitatea profesioniștilor din cadrul autorităților și instituțiilor publice competente, care fie nu procedează la identificarea și evaluarea adecvată a indicatorilor timpurii ai abuzului, fie, sub influența unor reprezentări stereotipe, califică aceste manifestări ca fiind de o gravitate redusă sau ca aparținând sferei unor conduite social tolerabile. O asemenea abordare conduce la subcalificarea juridică a faptelor și, implicit, la o mobilizare insuficientă a mecanismelor de protecție și intervenție prevăzute de cadrul normativ aplicabil.

Aplicarea regulii de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus [4] (unde legea nu distinge, nici cel care o aplică nu trebuie să introducă distincții) în materia Legii nr. 217/2003 conduce la concluzia că toate formele de violență domestică recunoscute de legiuitor — inclusiv violența economică — beneficiază de o egalitate normativă de protecție, în absența unei ierarhizări exprese între acestea. În acest context, practica autorităților și instituțiilor publice de a introduce distincții informale, tratând violența economică drept mai puțin gravă, mai puțin urgentă sau mai puțin susceptibilă de a justifica intervenții ferme, apare ca fiind lipsită de temei juridic. O asemenea abordare determină, în mod sistematic, subcalificarea juridică a faptelor, o intervenție disproporționat de redusă și, în final, instituirea unei inegalități de protecție între victimele diferitelor forme de violență domestică. (…)

Femeile care au experimentat violență economică tind, într-o proporție semnificativă, să confirme credințe precum ideea că bărbatul trebuie să se ocupe de toate deciziile financiare, că persoana care câștigă mai mult trebuie să decidă cum se cheltuie banii sau că a vorbi despre bani cu partenerul este semn de lipsă de încredere. Aici se vede limpede că abuzul economic nu este doar expresia unui partener abuziv, ci și produsul unui imaginar social care normalizează controlul și opacitatea financiară masculină.

În imaginarul social încă prezent, multe femei sunt încurajate să asocieze siguranța cu dependența sau cu delegarea deciziilor importante către partener. Să aleagă „bine”. Să se așeze lângă cineva „care le poate oferi”. Să considere că liniștea materială vine din faptul că altcineva gestionează lucrurile importante: banii, actele, conturile, investițiile. Această logică nu produce siguranță, ci vulnerabilitate. Pentru că orice siguranță construită pe renunțarea la autonomie rămâne, în fond, o stabilitate condiționată.

Din această perspectivă, unele mame care își îndeamnă fiicele să se „mărite bine” sau să își aleagă parteneri cu bani, din dorința sinceră de a le vedea protejate, le pot împinge, fără să își dea seama, într-o logică a dependenței. Iar această dependență nu se oprește la cuplu. Se poate extinde în rețele de obligații, în care bărbatul „ajută” familia extinsă, plătește, rezolvă, intervine, iar femeia devine treptat captivă nu doar financiar, ci și moral.

În multe medii familiale și culturale persistă încă mesaje transmise băieților și tinerilor bărbați potrivit cărora controlul financiar trebuie păstrat unilateral, că femeile „cheltuie”, că nu trebuie să știe cât ai sau că e bine să păstrezi o zonă de opacitate financiară. Nu rareori, aceste mesaje sunt însoțite și de o valorizare simbolică a controlului: li se sugerează, explicit sau subtil, că a lăsa banii „pe mâna femeii” este un semn de slăbiciune, naivitate sau lipsă de autoritate, susceptibil chiar de ridiculizare în ochii altor bărbați. Astfel de mesaje nu sunt inocente. Ele pregătesc exact distribuția inegală de putere în care bărbatul poate controla resursele comune și poate cheltui în secret pentru alte nevoi, pentru alte relații, pentru dependențe sau pentru orice altceva, fără să dea explicații.

Nu există nicio bază reală pentru stereotipul potrivit căruia femeile ar fi, în mod inerent, mai puțin capabile să gestioneze banii. Dimpotrivă, experiența cotidiană arată că ele administrează, în cele mai multe familii, cheltuielile concrete ale vieții de zi cu zi, ale copiilor și ale supraviețuirii. A spune că „nu trebuie lăsate cu banii pe mână” nu este o observație despre competență, ci o formă de dezarmare simbolică și practică, cu rădăcini adânci în patriarhat și în inegalitățile de gen.

Persistența stereotipurilor de gen joacă un rol determinant în configurarea și perpetuarea violenței economice, influențând atât percepția, cât și dinamica acestei forme de abuz. Spre deosebire de alte manifestări ale violenței domestice, în care gândirea stereotipă se manifestă preponderent unilateral, dinspre agresor — prin reprezentări de inferiorizare și subordonare a victimei —, în cazul violenței economice se poate observa o particularitate relevantă: convergența unor stereotipii provenite din surse multiple. Astfel, pe lângă stereotipurile internalizate de agresor, care legitimează controlul economic ca expresie a autorității sau competenței sale, intervin și stereotipuri internalizate de victimă — de exemplu, credința că partenerul, în calitate de „bărbat”, gestionează în mod legitim resursele financiare — sau reproduse în mediul familial și social, precum ideea că securitatea femeii derivă din dependența economică față de un partener cu resurse. Această dublă origine a reprezentărilor stereotipe generează o intersecție de legitimități simbolice care nu doar normalizează controlul economic, ci îi amplifică stabilitatea și reziliența, conferindu-i o specificitate distinctă față de alte forme de violență. Semnalez aici doar această direcție de analiză, urmând să o dezvoltăm separat.

Percepția clasică este aceea potrivit căreia victima violenței economice este femeia care intră într-o relație fără resurse, fără venituri și fără plasă de siguranță. Practica relevă însă o realitate distinctă, adesea insuficient problematizată: aceea a femeii care intră în relație deținând resurse proprii — venituri, carieră, capital educațional sau chiar patrimoniu — și care, în timp, pierde controlul efectiv asupra acestora. Vulnerabilitatea sa nu este una preexistentă, ci este construită gradual, prin mecanisme subtile de subminare, monitorizare și transfer progresiv al deciziei economice către partener. În acest context, independența economică inițială nu constituie, în sine, o garanție împotriva abuzului, criteriul relevant fiind gradul de control real și continuu pe care persoana îl exercită asupra propriilor resurse pe parcursul relației. Această realitate conturează și o tipologie distinctă — aceea a femeii care intră în relație cu resurse, autonomie și statut, dar ajunge treptat să piardă controlul asupra lor. Marchez aici doar această direcție de analiză, urmând să o dezvolt separat, împreună cu colegele mele și în baza cazuisticii de la Asociația ANAIS, într-un articol cu accent juridic mai pronunțat.

În același timp, literatura internațională semnalează în mod constant că abuzul economic afectează și femei cu venituri ridicate, profesii prestigioase sau poziție socială consolidată, chiar dacă acestea sunt adesea mai greu de recunoscut instituțional. În același timp, cadre teoretice precum status inconsistency și male backlash ajută la înțelegerea felului în care autonomia, statutul și potențialul economic al femeii pot genera reacții de control, subminare sau violență atunci când destabilizează raporturi tradiționale de putere[5][6][7].

În grupurile de suport ANAIS, violența economică apare în forme concrete, repetitive și greu de confundat cu simple „neînțelegeri financiare”. O selecție de mărturii (citește aici mărturiile) și sfaturi privind recunoașterea violenței economic (citește aici materialul) și măsuri protecție însoțesc acest articol ca material complementar.

Una dintre cele mai crude forme ale violenței economice apare atunci când controlul nu se oprește la femeie, ci se extinde asupra copilului: alocații ascunse, bani de școală deturnați, hrană luată din porția copiilor, împrumuturi cerute chiar de la copil sau bani furați și jucați la jocuri de noroc. În acel punct, abuzul economic nu mai funcționează doar ca instrument de control conjugal, ci afectează direct siguranța materială și echilibrul moral al întregului spațiu familial.

Mai mult decât atât, violența economică trebuie tratată și ca semnal timpuriu de risc („red flag„), nu doar ca formă de abuz deja constituită. Atunci când o femeie nu are acces la bani, la muncă, la conturi, la informație financiară, la resurse pentru copii sau la posibilitatea de a economisi, nu mai vorbim doar despre inechitate, ci despre consolidarea unei forme de captivitate.

Aici trebuie corectată și una dintre cele mai crude întrebări adresate victimelor: „De ce nu ai plecat?”. Plecarea nu este doar o decizie psihologică, radicală și asumată, ci și un efort financiar concret, pe care multe femei nu și-l pot permite tocmai din cauza abuzului economic. Ieșirea din violență costă: bani de drum, bani de chirie, bani pentru copii, bani pentru acte, utilități, hrană, școală, un telefon sigur și câteva zile în care femeia să poată respira fără să se întoarcă. Angajarea imediată nu este o soluție pentru toate. Dificultatea nu dispare nici atunci când agresorul este cel care pleacă, pentru că victima poate rămâne fără bani pentru întreținerea copiilor, fără resurse pentru utilități, hrană, școală sau continuitatea vieții cotidiene. Nu orice femeie este pregătită să plece imediat. Dar orice femeie ar trebui să aibă posibilitatea reală de a pleca atunci când viața ei o cere.

Chiar și acolo unde există formal obligații legale de întreținere, cadrul juridic actual lasă agresorului suficiente portițe pentru a-și ascunde veniturile reale, pentru a tergiversa sau evita plata și pentru a împinge victima într-un nou ciclu de uzură administrativă și judiciară. Iar atunci când femeia formulează plângeri sau încearcă să activeze mecanismele legale existente, reacția vine adesea târziu, fragmentar sau fără efect preventiv real. Tocmai aici se vede una dintre marile urgențe juridice ale fenomenului: intervenția trebuie gândită din timp, în punctele în care dependența economică poate fi ruptă înainte ca ea să devină captivitate totală.

Aici se află una dintre legăturile profunde dintre violența economică și violența letală împotriva femeilor. În multe cazuri, femicidul nu apare ca un accident izolat, ci ca punctul extrem al unei istorii de control, umilire, izolare, dependență și imposibilitate a desprinderii. Atunci când o femeie nu are bani de transport, de chirie, de hrană, de acte, de telefon sigur sau de supraviețuire pentru câteva zile, plecarea nu mai este doar o decizie. Devine, în fapt, mult mai greu realizabilă. Iar dificultatea de a pleca la timp poate prelungi expunerea la violență și poate crește riscul sever.

Tocmai de aceea, dacă reușim să identificăm violența economică la timp și să intervenim înainte ca dependența să devină captivitate totală, creștem șansa de a întrerupe spirala violenței. Pentru aceasta, este necesar să nu mai privim violența economică drept un detaliu periferic al vieții de cuplu, ci drept una dintre formele centrale prin care abuzul se organizează, se prelungește și se agravează. Ea trebuie tratată și ca factor de risc în evaluările profesionale ale situațiilor de violență.

În acest punct se vede și adevărata miză a răspunsului juridic. Valoarea unei intervenții juridice nu se măsoară doar în precizia cu care definim teoretic femicidul ori în sancțiunea aplicată agresorului după consumarea lui, ci, în primul rând, în capacitatea statului de a interveni și de a proteja viața înainte ca deznodământul letal să devină fapt împlinit. Pentru victimă, aceasta este miza esențială și răspunsul juridic așteptat. În fond, într-un stat de drept, forța reală a legii și a principiului rule of law[8] nu constă doar în a denumi mai precis o infracțiune după ce ea s-a produs, ci în a crea instrumente juridice și obligații instituționale prin care violența să poată fi prevenită și oprită la timp.

Invocarea principiului rule of law în acest punct nu este întâmplătoare. În sensul său cel mai simplu, el presupune supremația legii, previzibilitatea normei și obligația statului de a asigura mecanisme reale și accesibile de protecție. În materia violenței domestice, aceasta înseamnă nu doar recunoașterea formală a violenței economice în textul legii, ci și configurarea clară a obligațiilor instituționale ale autorităților chemate să o identifice, să o prevină și să intervină la timp. Pentru victimă, un asemenea cadru juridic înseamnă mai mult decât existența abstractă a unei norme: înseamnă certitudinea că declarațiile sale nu sunt respinse apriori, că standardele de protecție nu devin excesiv de greu de activat și că sprijinul oferit poate fi concret, inclusiv în plan economico-financiar.

Prin urmare, independența economică nu este un moft, nici un slogan, nici un lux al dezvoltării personale. Este o condiție a siguranței. O condiție a libertății. Și, uneori, linia invizibilă dintre viață și moarte.