La final de an, după multe lupte și alte zile cu modificări legislative— ANES tot nu scapă în totalitate: printr-o OUG este mutată din coordonarea Primului Ministru în subordinea Ministerului Muncii, Familiei, Tineretului și Solidarității Sociale.
O schimbare „administrativă”, ni se spune. O optimizare. O așezare mai bună a lucrurilor în sertare. Doar că, în România, sertarele nu sunt neutre: ele decid ce devine prioritate — și ce nu.
Când schimbi subordonarea, schimbi și povestea
Când ANES era în coordonarea Primului Ministru, era — nu numai simbolic, dar și practic — în locul din care puteai vorbi despre violență și egalitate ca despre o problemă a statului în ansamblu. Transversală. De interes public major. Cu ramificații în justiție, interne, sănătate, educație, muncă, buget, politici publice. Când o muți în subordinea Ministerului Muncii, nu schimbi doar o casetă din organigramă. Schimbi povestea oficială despre ce ar trebui să fie ANES și, mai ales, despre ce este violența.
Vizibilitatea ANES, oferită de organizarea sa în coordonarea Primului Ministru, avea potențialul de a fi conjugată cu o protecție mai bună a victimelor. Pentru că acolo violența împotriva femeilor putea fi percepută și tratată ca problemă de ordine publică, de siguranță publică, de interes major, care obligă executivul la coordonare reală între instituții. Iar, la limita ei, discuția ar trebui împinsă chiar mai sus: spre zona obligațiilor fundamentale ale statului. Un stat care nu își poate proteja femeile în propria lor casă are o problemă de funcționare, nu o problemă de „dosare”. Siguranța publică, aici, nu înseamnă doar intervenție și sancțiune, ci și prevenție, servicii, justiție funcțională și coordonare reală între instituții.
Și aici devine important felul în care este justificată mutarea. În expunerea de motive, limbajul se strânge într-o singură direcție: „profil social”, „abordare unitară”, „facilitarea serviciilor sociale”, trimiteri la Legea asistenței sociale. E ca și cum statul ar vrea să ne liniștească spunându-ne: stați, am găsit raftul potrivit — acolo unde se gestionează vulnerabilitatea, se licențiază, se clasifică, se pune ordine în dosare. Apare inclusiv ideea că această repoziționare ar sprijini accesarea rapidă a unor finanțări pentru servicii integrate. Cu alte cuvinte: ni se spune că e bine pentru „social”. Și da — serviciile sociale sunt vitale și trebuie întărite, pentru că fără ele, multe victime nu au nici primul pas spre siguranță. Dar „socialul” nu poate deveni eticheta care micșorează o problemă de drepturi și siguranță. Protecția trebuie să fie universală, iar serviciile sociale să fie întărite și accesibile tuturor indiferent de statut — nu folosite ca filtru.
Mai mult decât atât, ANES nu este doar despre violență domestică. Este despre egalitate de șanse și egalitate de gen — adică despre reguli, putere, acces și resurse în educație, muncă, sănătate, reprezentare și bugete. Când justifici această mutare aproape exclusiv în registrul „socialului”, îngustezi instituția exact acolo unde ar trebui să fie transversală.
Și mai grav: dacă pentru această repoziționare statul vorbește aproape doar despre violență, unde rămâne mandatul de egalitate de gen — prevenție, mainstreaming, anti-discriminare, egalitate salarială, hărțuire, acces la decizie, reprezentarea femeilor în politică? În absența unei clarificări explicite, mutarea riscă să transforme egalitatea într-o anexă, iar genul într-un subcapitol de ‘social’.
Astfel, transferul ANES din subordinea Primului Ministru în subordinea Ministerului Muncii poate fi echivalat cu un regres în ceea ce privește abordarea bazată pe drepturile victimelor. E o schimbare de cadru: de la drepturi și obligațiile statului, la vulnerabilitate și administrare. Iar abordarea bazată pe drepturile victimelor — cadru conceptual de referință în gestionarea violenței — nu se limitează la „social” și nu echivalează socialul cu vulnerabilul. Ea capacitează deopotrivă toate victimele și, corelativ, responsabilizează statul față de toate victimele, cetățeni cu drepturi egale în fața legii dar cu dreptul de a primi sprijin diferit, în functie de specificul cazului.
Filtrul socio-economic: cine devine „eligibil” pentru protecție
Numai că tocmai aici apare un adevăr pe care statul îl ocolește mereu: „socialul” nu acoperă toate victimele, ci în special pe cele încadrabile administrativ ca vulnerabile socio-economic. Direcțiile de asistență socială lucrează cu criterii de vulnerabilitate: lipsa veniturilor, sărăcie, risc de excluziune, lipsa locuirii. E legitim, e normal, e rolul lor. Dar violența împotriva femeilor nu selectează după venit, iar protecția nu poate depinde doar de cât de sărăcă ești.
În practică, asta înseamnă că o parte uriașă din victime rămân descoperite: femei cu job, femei cu venituri, femei care „par” stabile din exterior — dar sunt în violență. Unele au bani, dar nu au acces la ei (violență economică)**. Unele au casă, dar nu au siguranță, pentru că agresorul e în casă. Unele au resurse, dar nu au protecție instituțională reală și trasee funcționale. Când statul își construiește politica în jurul filtrului de eligibilitate socio-economică, apare o consecință gravă: violența devine „vizibilă” și „adresabilă” instituțional doar dacă se îmbracă în „persoana vulnerabila”, iar dreptul la protecție ajunge să fie confundat cu un beneficiu condiționat de vulnerabilitate. Iar asta nu e o problemă a celor vulnerabili — e o problemă a statului, care își trasează obligațiile după filtre administrative, nu după drepturi.
Mai departe, această mutare nu face doar echivalarea dintre violență și „social”. Face și o altă echivalare, și mai riscantă: socialul = vulnerabilitate. Or, a fi vulnerabil nu ține doar de ststutul social. Vulnerabilitatea vizează victimele violenței în ansamblul lor, indiferent de starea economico-socială. Nu putem discrimina între victime după cum au sau nu posibilități materiale; simplul fapt al violenței este o încălcare de drepturi care vulnerabilizează toate victimele, indiferent de statut social. Și cu atât mai mult pentru victimele aflate la intersecția mai multor vulnerabilități — dizabilitate, migrație, rural, discriminare etnică — statul are obligații sporite, nu filtre suplimentare.
Faptul că pentru victimele care sunt și în zona socială și au un grad mai ridicat de vulnerabilitate statul trebuie să dezvolte politici mai cuprinzătoare și special croite este o discuție separată și necesară. Dar ea nu poate degenera în discriminare sau inegalitate între victime: ca și cum unele ar fi „mai eligibile” la protecție, iar altele ar trebui să se descurce singure doar pentru că nu bifează o vulnerabilitate economică. În violența domestică, statul are un reflex periculos: „prioritizăm”. Dar aici nu poți condiționa protecția de criterii sau de praguri. Nu există victime „mai urgente” și victime „mai puțin urgente” în funcție de dosar. Da, resursele se administrează, dar dreptul la protecție nu se condiționează de statut socio-economic.
Reciclarea fundamentării: decizia înaintea argumentului
Numai că aici trebuie spus simplu, fără perdea: licențierea serviciilor sociale este firesc să țină de minister — și, de altfel, deja ține. Nimeni nu contestă rolul Ministerului Muncii în standarde, acreditare, control, metodologii. Problema este alta: ANES nu a fost creată doar ca o direcție de licențieri în zona serviciilor sociale. Rolul ei, prin vocație și prin așteptarea publică, era unul mult mai mare: de politici publice, de coordonare, de expertiză internă și internațională, de reprezentare a României în fața mecanismelor și forurilor internaționale relevante — CSW, GREVIO, instituțiile UE — și de furnizare de expertiză pentru executiv, tocmai pentru că egalitatea și violența nu sunt teme de nișă, ci teme care traversează toate ministerele și toate instituțiile-cheie ale statului.
De aceea, reducerea ei la „profil social” nu e o simplă nuanță. E o degradare de sens. Pentru că marea violență, discriminarea și egalitatea nu sunt „cazuri sociale”. Ele sunt încălcări de drepturi, cu consecințe penale, medicale, economice și civice. Da, există victime care au nevoie de servicii sociale — urgent, aproape, competent. Dar violența nu se oprește la aceste categorii de persoane. Violența e și despre siguranță publică — intervenție, evaluarea riscului, aplicarea ordinelor de protecție, nu doar emiterea lor. E și despre justiție — probe, cercetări, urmărire penală, sancțiuni reale. E și despre sănătate — urgență, traumă, consecințe pe termen lung. E și despre educație — prevenție, norme culturale, sexismul zilnic care pregătește terenul. E și despre economie și muncă — dependență financiară, control, hărțuire, discriminare.
Când statul își scrie singur justificarea în cheia:
„ (…) Deoarece unele aspecte esențiale din sfera activității Agenției Naționale pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați și a domeniilor specifice, consolidează profilul social și soluția privind plasarea ANES în subordinea Ministerului Muncii, Familiei, Tineretului și Solidarității Sociale în sensul facilitării abordării unitare a tuturor serviciilor sociale, potrivit prevederilor Legii asistenței sociale nr. 292/2011, cu modificările și completările ulterioare ….” (pag.3, Extras expunere de motive)***
își dă singur voie să se comporte ca și cum violența ar fi o problemă de gestionat, nu un drept fundamental încălcat, care cere reacție imediată și coordonare între instituții. Și, mai grav, lasă „restul violenței” în aer. Astfel, tot ce nu intră în social devine un teritoriu fără stăpân. Iar în România, teritoriile fără responsabilitate sunt exact acelea în care victima se izbește de propoziția rece, repetată sub forme diferite: „nu ține de noi”.
Discriminarea de gen, în plus, nu este o vulnerabilitate administrativă. De multe ori e subtilă, „la tot pasul”. E în felul în care ești tratată în instituții, în felul în care ți se pune vina în brațe, în felul în care ți se cere să dovedești „destul” ca să meriți protecție, în felul în care ți se sugerează că exagerezi, că provoci, că „sigur e ceva”.
Dacă statul își așază instituția pentru egalitate în paradigma strict „socială”, riscul nu e doar tehnic — e cultural: mesajul devine că discriminarea e un subiect secundar, iar violența e o chestiune de „cazuri” care trebuie administrate. Și există și o practică veche în politicile publice: când o temă nu e tratată ca prioritate reală, când vrei să o relativizezi, o împingi în zona „socială”. Sună blând. Dar efectul poate fi exact invers: devine mai ușor să fie tratată ca „gestionabilă”, nu ca drepturi încălcate, care cer răspuns imediat. Iar o astfel de mișcare birocratică poate atenua abordarea bazată pe drepturile victimelor și poate conduce la stigmatizare și revictimizare, la nivel de politică publică: victima e împinsă în zona „cazului”, a „vulnerabilului”, a „beneficiarului pasiv”, în loc să fie recunoscută ca titular de drepturi și ca persoană față de care statul are obligații ferme.
E vechea tentație de a împinge femeile într-un rol pasiv de victimă — o formă perfidă de a le știrbi demnitatea exact când au nevoie de recunoaștere, respect și protecție.
Asta nu înseamnă că alternativa ar fi fost mai bună. Comasarea cu ANITP ar fi fost o diluare și mai periculoasă, o confuzie de mandate, încă un amestec birocratic care ar fi înghițit în tăcere sensul și ar fi scos la suprafață doar procedura. Dar faptul că „se putea mai rău” nu transformă automat această mutare în bine. Pentru că noi nu avem nevoie de un rău mai mic. Se vede aceeași logică și în discuția despre incriminarea femicidului: acceptăm ce ni se oferă, „mai bine o agravantă decât nimic”, ca și cum drepturile ar trebui negociate la reduceri de final de sezon.
Avem nevoie de o politică publică coerentă și de un stat care își asumă, fără echivoc, că violența împotriva femeilor este o prioritate națională — nu un capitol într-o lege.
Și mai e ceva, poate cel mai grav, pentru că arată cum se iau deciziile: nota de fundamentare utilizată pentru comasarea ANITP cu ANES este reluată aproape identic în proiectul privind trecerea ANES în subordinea Ministerului Muncii. Aceleași formulări, aceeași structură, poate aceeași arhitectură argumentativă care înșiruie același fir folosit pentru a justifica două măsuri instituționale diferite, fără o analiză distinctă de impact făcută public. Reciclarea asta de conținut arată că decizia a precedat fundamentarea, iar documentele au rol pur formal — nu de justificare reală a unei politici publice.
De aceea, dincolo de organigramă, întrebarea reală rămâne una singură, foarte concretă: cum va gestiona ANES, din această nouă poziționare, „marea violență” — cea care nu e raportată la direcțiile sociale, cea care nu se încadrează într-un filtru de eligibilitate socio-economică, cea care adesea nu se vede în statistici pentru că nu ajunge la raportare, cea care rămâne în familie, în cuplu, în spatele ușilor închise, în frică, în rușine, în tăcere? Cum va trage după ea celelalte instituții care contează — MAI, MJ, MS, Educație — dacă semnalul oficial este că domeniul se consolidează în primul rând ca „profil social”?
Concluzia e simplă și trebuie spusă fără menajamente: egalitatea nu e doar o problemă socială, iar violența domestică nu e rezolvabilă doar un numar de dosar de asistență socială, cu managemet de caz ultra birocratizat.
Dar dacă statul a ales această subordonare, atunci are obligația să arate, concret, că nu a ales și o degradare de sens. Că ANES rămâne o instituție cu rol transversal real, cu pârghii de coordonare interinstituțională, cu responsabilitate pentru prevenție și politici, cu expertiză, cu voce și cu reprezentare — nu doar o piesă într-un sistem de licențieri și „abordări unitare”. Și că această repoziționare nu e doar o mutare care face instituția mai comodă într-o arhitectură de servicii, ci una care face România mai sigură pentru femei.
Altfel, schimbăm doar eticheta de pe ușă și ne prefacem că am schimbat realitatea. Iar realitatea, cum știm, nu se sperie de organigrame. Se schimbă doar când statul nu mai mută instituții, ci își mută, în sfârșit, responsabilitatea acolo unde trebuie: în centrul deciziei publice.
Un articol semnat Carmen Nemeș,
Avocată, președintă Asociația ANAIS
_____________________________________
*ANES – Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse.
*** https://sgg.gov.ro/1/wp-content/uploads/2025/12/OUG-21.pdf